The Tree of Life
In 2011 cineastii au construit lumea si au distrus-o cu panas. Ba, Terrence Malick a facut si un mic pa-panas din imaginile cu aparitia vietii pe Pamint din The Tree of Life, film despre care se spune ca e ridicat in slavi de criticii americani nu atit din convingerea ca e o capodopera, ci ca reactie impotriva Oscarurilor, unde se asteapta sa nu fie nominalizat (cum nu e nominalizat nici la Globurile de Aur). Personal, daca ramin cu ceva din The Tree of Life e asteptarea. Pentru mine, acest film la care m-am dus ca la pomul laudat e ca si cum n-a aparut inca. Poate apare intr-o realitate paralela in 2012 si atunci chiar o sa ma indragostesc de el.
A Separation
Ceea ce nu pot spune despre Jodaeiye Nader az Simin/Nader and Simin: A Separation, filmul iranianului Asghar Farhadi care a luat in 2011 Ursul de Aur la Berlin. A Separation, cum i se spune in Statele Unite, a fost una dintre surprizele cele mai placute ale lui 2011. Fata de impresia de realitate cruda din filmul iranian, cu micile tradari ale vietii mascate de mari tradari (sau invers) si cu societatea iraniana de azi vazuta prin geamul unei povesti complexe, „euforia dezastrului“ in care ne-a scaldat Lars Von Trier cu Melancholia lui e un act aproape igienic.
Melancholia
Cineastul danez (care imediat ce si-a vazut copilul nascut l-a si spurcat spunind ca e „un film pentru femei“) ne scufunda in viziunea extinctiei pentru a ne spala de orice frica. Melancholia mi-a placut poate mai ales pentru cum face dintr-o tema demna de o superproductie hollywoodiana o „nanoproductie“ unde sfirsitul lumii priveste doar citeva persoane. O sa tin minte multa vreme replica personajului jucat de Kirsten Dunst, care isi traise demn pina atunci mica apocalipsa si care spune auzind ca vine sfirsitul cel mare: „Nu ma sperie pe mine o planeta…“. E echivalentul la „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire“.
Le quatro volte
Daca pe eroina lui Von Trier nu o face o planeta, nici pe caprele din Le quatro volte, filmul italianului Michelangelo Frammartino, nu le impresioneaza multe, dar pentru asta ele trebuie sa ajunga la maturitate. In acest film aparent linistit totul e natural, mai ales moartea. Imaginea taierii acelui brad superb e suficienta ca sa ti se rupa inima cind treci prin piata, inainte de Craciun, si vezi atitia brazi sacrificati. In film te incalzesti la final, cind intelegi discursul lui Frammartino – viata e intr-o continua miscare, ce e moarte pentru unii ii ajuta pe altii. (Cu toate ca si brazii din piata ajung, pina la urma, tot pe foc.)
The Turin Horse
Si Bela Tárr a scos pe ecrane o apocalipsa personala in 2011, A torinoi loi/The Turin Horse, ultimul sau film (dupa cum l-a anuntat), cu care nu se reintoarce la traditia filmului mut si in alb-negru, ci o transcende. Sfirsitul lumii in ungureasca muta e un poem mai mult abstract desfasurat pe capitole si bazat – ca si existenta – pe repetitii si tabieturi. Dar la un moment dat in saracia in care traiesc cele doua personaje (un taran si fiica lui) lucrurile esentiale incep sa se termine. Am visat acum citiva ani cum va fi sfirsitul lumii: lucrurile incepeau sa se termine – banii (si nu mai erau nici la banca), pe urma chiar si oamenii se terminau. Pentru Bela Tárr Dumnezeu a facut lumea in sapte zile si o „strica“ tot in sapte, metodic.
The Artist
Intr-o epoca tehnicizata, plina de gadgeturi, Michel Hazanavicius a facut un film mut in alb-negru. The Artist avea toate sansele sa calce pe linga linia foarte subtire careia i-a fost menit. Surprinzator, nu se intimpla nici o secunda. Povestea petrecuta in ultimii ani ai filmului mut te prinde ca film de epoca (recreat perfect), dar lasa loc unor mici guri de aerisire in real. Esti in permanenta in poveste si in afara ei, empatizezi cu personajele, dar nu scapi din vedere ca totul nu e decit o iluzie. Nu puteam spera la o mai frumoasa declaratie de dragoste pentru iluzoria arta a filmului, mai ales acum.
Le gamin au vélo
Anul 2011 a fost pe cit de greu (financiar vorbind tralala) pe atit de plin de bune intentii pe marile ecrane. Se pare ca lucrurile sint atit de sumbre incit pina si fratii Jean-Pierre si Luc Dardenne s-au dedat la happy end-uri. Oricit de trist-realista povestea baiatului pe care tatal nu-l mai vrea (din Le gamin au vélo), ea se termina pina la urma cu bine. Tatal stricat nu se mai repara, dar copilul gaseste un substitut de mama cu care pare sa se potriveasca ca micul pe piine si care pare facuta pentru el.
Le Havre
Ne-a mingiiat pe crestet si Aki Kaurismäki cu Le Havre, care mie mi-a placut atit de mult incit nu-mi mai vine decit sa tac despre el. In ziua de azi, cind e normal sa-ti faci prieteni dupa interes, dupa cum sa faci rau cu buna stiinta e vazut ca un mod de adaptare, un film despre cineva care se ofera sa ajute un strain e ceva pretios. Eu as introduce acest film in scoli, desi nu stiu in ce context, dar oricum e mai de folos decit Baltagul.
Bridesmaids
Am mai ramas din 2011 cu o pofta nebuna de ris, dar am gasit o comedie la care am ris cu lacrimi – Domnisoare de onoare/Bridesmaids, pe care am ratat-o cind a intrat in salile de la noi (era in mai, luna cu Cannes-ul). Are un umor atit de altfel incit speri si te rogi ca filmul sa puiasca in 2012.
Martha Marcy May Marlene
Desi suna ca titlul unei comedii romantice, Martha Marcy May Marlene e de fapt titlul unui thriller despre o fata care fuge dintr-o secta contemporana unde fusese abuzata sexual. Fuge la sora ei, dar, pe masura ce amintirile ii revin, ii sporeste paranoia – are impresia ca ceilalti vin dupa ea si ca viata ii e in primejdie. Regizorul se numeste Sean Durkin, iar interpreta Elizabeth Olsen – de retinut amindoi.
Arirang
Cu Arirang, sud-coreeanul Kim Ki-duk revine in lume, dar numai pentru a o deruta. Face un aparent documentar (o marturisire a lui in fata camerei), dar de fapt se rasuceste spre fictiune. Arirang e autoterapia cineastului la depresia care l-a facut sa se izoleze de lume in ultimii trei ani.
Meek’s Cutoff si Drive
Daca Arirang face figura originala nu doar prin subiect, dar si pentru ca e produs, regizat, scris, filmat (cu o camera digitala, normal), interpretat si montat de Kim Ki-duk, alte filme au reimprospatat in 2011 genuri mai vechi. Meek’s Cutoff, de Kelly Reichardt, e un western roadmovie despre niste colonisti care circula prin Desertul Oregon la mijlocul secolului al XIX-lea si reda nesiguranta si curajul inconstient al acelor oameni care se aruncau in necunoscut echipati cu prea putin. Drive, de Nicolas Winding Refn, e un thriller intins ca lama despre un sofer mut ca o lebada (Ryan Gosling) pe care evenimentele prin care trece il fac sa irumpa la final cu o violenta intreita.
Dupa cum se vede, lucrurile bune nu dispar – in cel mai rau caz, ele se transforma. E asta suficient de incurajator?
Galerie foto
