Este adevarat si ca autorul nu a fost ajutat pina acum, in nici un fel, de istoricii de profesie, cei ale caror pareri, exprimate in dezbateri publice, le rezuma si care se erijeaza, dupa moda vremurilor noastre, in procurori sau judecatori anticomunisti ai lui Enescu. A-i reprosa acestuia ca in plin razboi, in iarna lui 1944, a cooperat cu ARLUS-ul, uitind sa amintesti ca a fost si vice-presedinte al Asociatiei de prietenie cu Statele Unite, a-i cere, retrospectiv, sa fi dat dovada de o vocatie a martiriului, de angajament politic radical la 70 de ani, in conditii de boala avansate, este de domeniul ridicolului, uitind conditia sa de artist de geniu si prestigiul international de care se bucura.
Este ceea ce nu le-a scapat autoritatilor romane comuniste ale timpului, care au inteles ca fiecare aparitie in scena a artistului exilat este, implicit, un afront, o demonstratie de partea cui se afla George Enescu. De aici si obsesia recuperarii imaginii sale, a repatrierii lui, intii viu, apoi a ramasitelor lui pamintesti, comparabila, as spune, doar cu eforturile similare ale ideologilor lui Stalin, in perioada interbelica, de a-l readuce in Uniunea Sovietica pe Serghei Prokofiev.
Este cel putin ciudat ca Ladislau Csendes nu pune in context istoric plecarea lui George Enescu din tara in toamna anului 1946, cu atit mai mult cu cit imprejurarile ei sint relativ bine cunoscute, gratie cartii istoricului iesean Dumitru Vitcu, aparuta deja in 1994, si a extraselor culese de acesta din „New York Times“. Este mai mult de gasit acolo decit in notatiile documentelor de la CNSAS. George Enescu pleca in Statele Unite pentru un turneu contractat pe cinci luni si in cursul caruia erau programate mai multe concerte de binefacere, pentru a colecta bani pentru copiii infometati din Romania si cei ajunsi, dupa Holocaust, in Palestina. Exista, in relatarile de presa publicate de Vitcu deja, refuzul ferm al lui George Enescu de a coopera cu autoritatile sovietice, in celebrarea republicii ghetto staliniste organizate pentru evrei, Birobidjan. Un concert anulat din aprilie 1948, gest despre care Securitatea relata abia in noiembrie acelasi an! Enescu si-a anulat participarea la concert, impreuna cu celebrul tenor Richard Tucker, originar din Basarabia. Un refuz „mai“ politic greu de gasit in acel moment!
Cum din dosarul de la CNSAS lipsesc, conform opisului atasat, 19 documente, „retrase“ de SIE din motive neclare, sint greu de apreciat rolul unor informatori racolati – sau pretins racolati! – in anturajul lui Enescu si profunzimea competitiei ce se intrevede intre Ministerul de Externe si cel al Securitatii Statului si oamenii lor de la Paris. Cert este ca Enescu a fost transformat, la inceputul anilor ’50, intr-o afacere de stat, pentru autoritatile de la Bucuresti readucerea sa in tara devenind, s-ar putea spune, o obsesie. Este o afacere de stat, in masura in care in organizarea asa-numitei „influentari“ a familiei Enescu sint implicate personalitati la cel mai inalt nivel politic, incepind cu Petru Groza, Emil Bodnaras si Constanta Craciun in calitate de ministru al Culturii. Sarcina „neutralizarii“ lui Enescu este atribuita Ministerului de Externe si reprezentantilor sai diplomatici de la Paris; spre nemultumirea Ministerului Securitatii ce isi va impune „cooperarea“ in anii urmatori. Si, nu este exclus, institutia care, prin oamenii sai de la „rezidenta“ din Paris, s-a straduit sa le puna bete in roate diplomatilor de profesie, intre altele intirziind cu doua luni predarea unei scrisori adresate de Petru Groza lui George Enescu…
Este o carte utila volumul lui Ladislau Csendes? Ma indoiesc. Lucrurile au fost deja rezolvate cu inteligenta, acribie si dar al sintezei, intr-un studiu de numai 25 de pagini, semnat de Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu si inclus in cartea ei Muzicieni romani. Biografii ascunse in arhive. Vol.1, aparut la Editura Ars Docendi.
La rezervele fata de tomul de peste 300 de pagini al lui Ladislau Csendes as adauga si erorile de editare a documentelor de arhiva, de neinteles la un muzicolog de profesie si trecute cu vederea de redactorul de carte. Unele sint de-a dreptul amuzante. Daca o eroare de litera transforma Sonatele de pian in „Sonetele“, iar „Gavaly“ este, evident, Bernard Gavoty, vioara Caspar da „Salomiti“ devine caraghios, iar Orchestra „Colonel Lamoureux“, de-a dreptul hilar…
*Ladislau Csendes, George Enescu: un exil supravegheat? Eseu despre ultimii ani ai Maestrului (1946-1955) cu un corpus de 50 de documente transcrise din Arhivele Securitatii si o culegere de 4 inregistrari muzicale din Fonoteca Radio. Editura Casa Radio, Bucuresti, 2011. 323 p.