Si, apropo de asta, nu ma pot opri sa consemnez aici frumusetea Cartii scurtelor iubiri eterne, publicata de rus anul trecut la Seuil si imediat tradusa la Polirom. Cita simplitate si cita profunzime, cita umanitate in ce scrie acest om trecut printr-o istorie de care nu se plinge si n-o ascunde sub pres, cum fac destui confrati din fostul lagar socialist! Pe linga insignifianta cuceritoare a oamenilor pusi de Makine in pagina, „complexitatea“ personajelor orbitoare, caznite de puzderia aspirantilor la premiul (s)Nobel, e o fabulatie utila doar masinii publicitare. Si uitata imediat dupa operatiunile aparatului respectiv!
Nicu Vladimir venea din lumea celor care simt precum firul de iarba sau frunza arborelui, a padurii. Poemele sale au putine elemente din imagistica genului bucolic, insa modalitatea de perceptie a lumii e clara. Folkistul (termenul mi se pare uzat si comercial; trubadur suna mai bine…) primea viata ca pe un dar binecuvintat si ca pe o damnare. Nu-i ceva specific oricarui artist, si nu genereaza musai capodopere. Dar, lesne de inteles, situarea in societate a celui care simte agresiunea orinduirii statale (fie dictatura, fie democratie) asupra entitatii umane constituie o problema. Una personala, zic anonimii inregimentati in mecanismul birocratic numit cu mindrie „tara mea“, de unii, si „tara-aia“, de ceilalti, nu neaparat inamici. Cind, oricine ar trebui s-o stie, Patria este una pentru orice fiinta: anume, planeta Terra. Asta simte artistul a carui sensibilitate descinde, fara meandre si conditionari, din sentimentele primului om izgonit din Paradis: durerea de-a exista, neputinta de-a regasi in habitatul palpabil tinutul originar, senzatia ca realitatea inconjuratoare este stranie, straina si torturanta. Asta se poate descifra in muzica lasata pe discuri, sau numai prin arhive (din cauza ca nu-i vandabila), de multi (generic vorbind) rockeri, de la Nicu Vladimir la, sa zicem, Orphaned Land.
„…dar, vad asta-omenire, sub neon/ cum murseca si cum scinceste-n somn/ cum hamaie, zvicnind sub cloroform/ si vad si-aud cum somnu-i greu/ devine, iata, si mai greu,/ de cind sub cite-un ceas de seu/ isi cauta un dumnezeu/ in moarte,/ visind morti mereu!…/ Ci parca sintem singuri – singur/ noi,/ Vladimir Nicu – osindit sub zori,/ sa fim al veghei, ostenit strigoi,/ vitriolat de vesti, de-acum,/ de-apoi!…/ peste-o planeta care-si bate joc/ de ultima-i saminta de noroc.“
Am citat extins din poemul Tristeti, iubita mea, tristeti, pe care Nicu Vladimir il cinta pe-un ton de litanie, inconfundabil si de neuitat. Uneori mi se pare ca acompaniamentul de chitara acustica poate lipsi. Oricum, acordurile simple nu bruiaza ceea ce Nicu Vladimir transmitea cu vocea si cu versul, si ceea ce-a ramas, din fericire, imprimat.
Din nefericire, au ramas prea putine imprimari. Editura Blumenthal a editat recent volumul elegant Lucratorul ostenit, cu poeme, fotografii, cintece (un CD document) si desene ale neuitatului artist. Gestul trebuie apreciat, fiindca umple, chiar si partial, un gol din cultura noastra, si nu-i limitat la spatiul romanesc. Spun asta pentru ca „mesajul“ lui Nicu Vladimir transcende limbajul conjunctural, atingind esenta.
„Taie, Doamne, drum de roua;/ Pe fintini cenusa ploua./ Zorii afla gropi in cale,/ Lupi flaminzi se-atin pe zare;/ Vulpile pe culme latra,/ Mieii tunsi imping la roata!“