In teatrul romanesc, fenomenul a luat amploare dupa ’90, cind barierele ideologice s-au ridicat, iar trendurile apusene s-au instalat confortabil si pe scenele noastre. De la un statut experimental, proiectiile video au devenit relativ rapid o obisnuinta, frecventa lor crescind exponential. Insa, ca orice lucru bun utilizat in exces, si acestea pot deveni paguboase. Arta teatrala e prin definitie una vie, imediata, iar abundenta de ecrane si imagini preinregistrate capata redundanta, cu precadere atunci cind utilizatorii nu se prea pricep sa conjuge imaginea live cu cea de pe pelicula si poliplan. Caci exista si multi care incearca sa mascheze lipsa de inspiratie printr-o secventa multimedia! Or, adevaratul rost al filmului in teatru e sa suplimenteze aportul de emotie si sa faciliteze comunicarea artistica. Poate face asta apropiind spectatorul de actor prin prim-planul ce focalizeaza privirea pe chipul interpretului. Prin filmarea in timp real si concentrarea pe elemente si colturi altfel inaccesibile vederii. Suplinirea decorului, inducerea unei ambiante speciale, multiplicarea centrelor de atentie, concretizarea unor lumi inexistente fizic, flashback-urile au devenit „reale“ in teatru gratie celei de-a saptea arte. Popularitatea de care se bucura cinematografia si ajustarea receptarii umane la cea preponderent vizuala trebuie sa fi fost alte motive temeinice pentru care imaginea scenica se bazeaza atit de mult pe cea filmica.
Fluidizarea imaginii scenice
Unul dintre cei mai ingeniosi utilizatori ai imaginii video este Radu Afrim. Vizualitatea e esentiala in majoritatea productiilor sale, video-proiectia fiind parte structurala. Inca de la BluEscape, din 2000 (Casa Tranzit Cluj), dupa texte din melodiile lui Laurie Anderson, productie catalogata ca teatru-video, regizorul demonstra ca stie cum sa dezvolte semantic imaginea teatrala adaugindu-i secvente filmate. Proiectiile au ramas un semn distinctiv al spectacolelor afrimiene, estetica sa fiind puternic amprentata de vizual, de lumea onirica.
Radu Alexandru Nica e si el in categoria amatorilor de video. In Hamletul extraordinar de modern montat la Sibiu, partea video, imaginata de Andrei Gontz, se alatura fericit unei vizualitati puternice (scenografia Dragos Buhagiar), potentind viziunea regizorala. Gontz s-a specializat in arta noilor medii la Universitatea de la Viena, contributia sa la imagistica filmica din teatrul romanesc al ultimului deceniu fiind semnificativa.
Ceea ce vede spectatorul in scena e practic rezultatul combinarii imaginative dintre autorul spectacolului si scenograful sau. De concepte video trebuie sa vorbim in creatiile lui Andu Dumitrescu. Colaborator apropiat al citorva dintre cei mai imaginativi regizori pe partea vizuala (Silviu Purcarete, Andrei Serban, Radu Alexandru Nica, Theodor Cristian Popescu, Gianina Carbunariu etc.), Dumitrescu modeleaza spatiile de joc deschizindu-le prin intermediul imaginii proiectate. Lui ii apartin „ochiurile“ video din geamurile incaperii unde Faust semneaza pactul, in minunatul spectacol de la Sibiu al lui Purcarete, oferind un component al nivelului spatial consonant cu cel epic, de narativitate teatrala propriu-zisa.
La Adriana Grand, in schimb, proiectiile au mai degraba rol contrapuntic, de subliniere prin contrast. In Purificare de Sarah Kane de la Teatrul National Cluj Napoca (regia Andrei Serban) visceralitatea dramaturgicului era amplificata prin imagini idilice proiectate. In Cintareata cheala de la Teatrul de Comedie (regia V.I. Frunza) rostul scurtelor secvente de film era de citare culturala. Ele arhiveaza simboluri in imagini ce vorbesc, cel mai adesea, parodic, ironic.
Utilizata inspirat, componenta multimedia contribuie la fluidizarea imaginii scenice, augmentind eficienta estetica. Practic impusa istoric de vizualitatea dominanta a contemporaneitatii, de traficul video, fragmentarism si zapping, dramaturgia vizuala se alatura celei de cuvinte, intr-un discurs spectacular imbogatit. Care ne rasfata privirea.