WCW isi cearta nasul (poemul se cheama Smell), prea e indecent, prea miroase totul, prea dintr-odata, prea lacom. „Ce fata o sa se mai uite/ la noi, crezi tu, daca o sa continuam in halul asta?“ Da, am nasul lui William Carlos Williams, vin inspre mine in avalanse cafeaua macinata (oricit de ieftina ar fi), liliacul de unu mai, praful muiat de ploaie, praful uscat la soare, usturoiul, ceapa prajita, ciupercile iesite dupa ploi, la Varatec, dulceata de trandafiri, serbetul, busuiocul si cimbrul in mincare, ghimbirul proaspat taiat, levantica in uleiurile de corp si printre haine, caimacul, muzeele, tutunul si parfumul amestecate pe gitul cui-trebuie, inghetata cu cicoare, ceaiul de orice fel, placinta cu visine, lemnul, casele de bunici, camera mea pe-ntuneric, rasina de brad, acuarelele, marea dimineata, orezul cu lapte si scortisoara, lipiciul de pe timbre cind il umezesti cu limba, si Enticlopedia ar putea continua pina v-as convinge ca as putea face liste de mirosuri pentru fiecare ora a zilei, meniuri olfactive pe care sa vi le servesc inainte de culcare (chiar, ati visat vreodata un miros?).
Insa n-as putea fi „nez“ pentru marile case de parfumuri, ar fi ca si cum mi-as trimite nasul la scoala de corectie, la americanii IFF, elvetienii Givaud et Firmenich, germanii Symirse, francezii Mane et Robert, „casele de compozitie“ care creeaza jumatate din parfumurile din lume. Doar Guerlain, Hermès si Cartier au „nasul“ lor propriu (cind am pus nas intre ghilimele, inseamna ca ma refer la o persoana de 40-50 de ani, femeie sau barbat, absolvent de fizica sau chimie, care cistiga zeci de mii de euro pentru o picatura de YSL).
Eu prefer sa ramin cu nasul meu indisciplinat, si sa soptesc ca Ingrid Bergman: „Nu stiu sa sarut, altfel te-as saruta. Dar unde se duc nasurile?“.