Noua Autoritate, entitatea aceasta abstracta din Se respinge, este cea de care emigrantul roman se loveste in Suedia. El a evadat, daca vreti, din ghearele Vechii Autoritati, est-europene, capabila de o brutalitate fara limite, si a sperat ca va intilni starea de libertate totala. Ei bine, Noua Autoritate e nu numai abuziva (si ea), dar si duplicitara: are experienta crearii unui haos birocratic total, care sa-i permita deciziile cele mai aberante, dind concomitent senzatia de “cu miinile curate”.
Pentru cititorul roman, care a fost martorul unei schimbari majore de regim in 1989, jocul trecerii de la o Autoritate la cealalta, ilustrat in romanul Se respinge, poate avea inca o conotatie: el a ramas pe loc din punct de vedere geografic, roman in Romania, fiind scutit de socul care a inghetat, a pietrificat cumva personajele romanului, de acord, dar in jurul lui, treptat, codul de comportament al Autoritatii s-a schimbat. Cu oarecare cinism, justificat, cineva imi spunea in toamna la Bucuresti: eu am avut marea sansa de a fi martorul acestei alunecari treptate spre fatarnicie a sistemului. Corect! Cu accent pe “sansa”, dar si pe alunecari “treptate”.
Cineva care ar fi putut calatori in timp – dar nu in spatiu, raminind pe loc, la Bucuresti sau la Iasi sau la Timisoara, dar pe loc – intre iarna lui 1989 si, hai sa zicem, 2000, intr-o fractiune de secunda, acel cineva ar realiza perfect panica si zbuciumul ulterior al eroilor romanului meu intru intelegerea Noii Autoritati.
Acel “trecusem granita dormind” inseamna resemnare sau o altfel de revolta?
Romanul acesta, desi iminent dinamic, se asaza la modul cuminte intre “Am trecut granita dormind”, prima lui fraza, si “un om care… trecuse granita dormind”, cea de incheiere. Eu zic ca e povestea unei victorii obtinute in conditii extreme, intr-un joc fara reguli, vecin ca aberatie cu Portocala mecanica.
Prima fraza a venit de la sine cind m-am asezat la masa de scris, in fata unei masini mecanice rosii, in ianuarie 1993. Ulterior, ea m-a ajutat sa inteleg profilul personajului principal, cine este el si moralmente de unde vine. El nu se vrea erou. Un luptator, da, dar fara aura. Aceeasi fraza de debut ne spune ca e intr-un moment de liniste interioara. Si, daca vreti, de inconstienta. S-a lasat, s-a dat deja pe miinile unui alt… zeu. Necunoscut. Nu-i mai pasa. Refuza sa-si mai faca probleme, asa cum ceilalti calatori din compartimentul de tren inca isi fac. A realizat ca prin aceasta mutare, prin trecerea granitei (cu toate conotatiile posibile ale termenului) a pierdut mai totul si si-a facut un plan de recladire a propriei identitati. Pastrindu-si valorile, principiile, schimbind doar – desi e dureros, sigur, ca ziarist depinde de limba in care gindeste si scrie – coordonatele geografice. Asta spera. Urmeaza apoi un lant al aventurilor, intilniri, prietenii facute si desfacute, tradari ale propriilor principii, adaptari la regulile noului joc si mai ales redescoperiri de sine. Astfel incit, pe final sintem lasati ca cititori sa intelegem ca a invins, descoperind toate secretele “caracatitei mama”, va aduceti aminte, care e ea acum intr-un moment de panica.
Trecerea granitei dintre Suedia si Norvegia cu masina aceea careia prietenii ii spun “Oslo-Expressen”, desi in ilegalitate, se petrece si ea pe nesimtite, dormind. E dus acolo. E o victorie, in sensul intelegerii jocului, o perioada a acumularilor s-a incheiat, si o resemnare, daca vreti, in fata imposibilitatii de a schimba ceva major in sistem, fara a te schimba tu insuti intr-o si mai mare masura.
Ce noutati aduce Se respinge fata de Clovnul din lemn de gutui?
Am lucrat atent pe manuscris in 2011, dar numai pentru modificari de ordin stilistic. Nu am schimbat cu nimic destinul personajelor. De altfel, eu nu am rescris niciodata, nici atunci, in anii ‘90, capitole. Am lasat textul sa se odihneasca atunci cind a fost nevoie, in sertar, dar nu am rescris. N-am simtit nevoia asta. In schimb, am considerat ca o noua generatie de cititori are acum dreptul sa vada ce s-a intimplat cu noi-cei-de-la-revolutie. Pe unii ii pot vedea, sigur, pe micul ecran zilnic, pe altii in ziarul “Cancan”, de altii se ciocnesc in metrou sau in supermarket, chiar fara sa stie, dar mai exista un grup. Al celor care in 1990, intelegind jocurile, au ales calea exilului. Pentru ei, depun eu, pe 450 de pagini, marturie.