Nu esti un scriitor foarte prolific. Tin minte ca mi-ai spus la un moment dat, demult, ca nu publici nimic nou pina cind nu se epuizeaza exemplarele din volumul precedent. Te mai ghidezi dupa chestia asta?
Nu am problema prolificitatii. Ba chiar sint momente cind patru carti in vreo zece ani, mai ales in cei ai tineretii, mi se par prea mult. Daca mai adaug la acestea si un jurnal, tinut multa vreme si online, care ar insuma vreo cinci sute de pagini de carte, pot zice ca am si intrecut masura. Sincer sa fiu, nu-mi mai amintesc discutia noastra la care te referi, cert e ca nu public literatura de dragul de a fi pe piata, ci doar atunci cind simt ca am ceva nou de spus. Cit despre scris, am sentimentul ca o fac intruna, in sensul ca nu exista zi in care sa nu-mi treaca prin cap vreo scena de poveste. De exemplu, romanul la care lucrez acum mi s-a tot invirtit vreo doi ani in cap, am inceput sa-l structurez si sa-l astern negru pe alb vreme de vreun an, ca abia in ultimele luni sa-i simt tonul corect. De publicat, il voi publica daca si cind voi simti ca mi-a iesit.
Pentru ca in ultima vreme proza scurta a fost adusa iar in discutie, care este relatia ta cu acest gen? Scrii si roman, si proza scurta. Unde esti mai in largul tau?
Nu am o preferinta intre speciile prozei. Fiecare situatie, personaj sau intriga in parte isi impune propria durata. Exista povesti care-si au farmecul lor doar spuse pe scurt, pe care, daca le lungesti, indiferent cu cit talent, le diluezi. Uite, de exemplu, cu ani in urma, pe o trecere de pietoni din Iasi, ma uitam cumva absent la o Dacie veche oprita la semafor. Deasupra ei, legat cu sfoara, un sicriu. Si-aproape m-am ciocnit de un alt cetatean care venea din sens opus, facind acelasi lucru ca si mine. Omul mi-a zimbit amar, complice, si mi-a spus: “Inca unul care a terminat-o cu munca! “. Ei bine, o poveste de genul asta n-o poti intinde cu folos pe zeci de pagini. Indiferent cit de lung/scurt scrii, important e sa-l faci pe cititor ca, dupa lectura, sa aiba sentimentul unei povesti implinite, suficiente. Pe de alta parte, nu pot sa nu remarc postura de sora handicapata a romanului pe care tind sa i-o acorde foarte multi prozei scurte. Pe acestia nu pot decit sa-i indemn sa-i citeasca – dau niste exemple la intimplare – pe Hemingway, Carver sau Cosasu si pe urma sa ne explice de ce proza scurta li se pare literatura de rang secund.
Deseori lasi sa se inteleaga – in interviuri, de exemplu – ca povestile tale isi au radacini in chiar viata povestitorului. Viata normala sau viata exceptionala? De ce are nevoie literatura?
Se intimpla sa ma folosesc des de experiente personale, dar niciodata nu ma rezum doar la asta. Mi se pare firesc, onest, sa pornesc de la lucruri traite, pe care mi le-am insusit nu doar cu mintea, ci si cu sufletul, atit cit o fi existind. Intre autobiografie si fictiune pura, incerc sa ma pastrez cit mai la mijloc posibil. Ma feresc de extreme si ma amuza tendinta unora de a judeca literatura in termeni extremi (si extremisti). Ma amuza pentru ca imi aminteste de o dezbatere fotbalistica. Citiva cronicari sportivi l-au criticat pe Mourinho: pentru a fi un bun antrenor, trebuie sa fi fost inainte un bun jucator. Acesta le-a raspuns sec: pentru a fi un bun jocheu, nu trebuie sa fi fost inainte cal. Perfect adevarat, cu observatia ca e greu sa ajungi jocheu calarind cai de lemn. Ca sa ne amuzam, putem stabili relatia dintre scriitor si autobiografia sa ca pe cea dintre calaret si cal. Calaretul poate alege intre un cal crescut de el si unul cumparat. Insa, odata facuta alegerea, pentru a ajunge departe, cel mai mult conteaza cit de bine iti cunosti calul si cum il strunesti.
Cit despre discutia normal vs. exceptional, cred ca orice e pus pe hirtie se doreste exceptional. Nu te apuci sa scrii asumindu-ti constient ca vei evoca o banalitate.
Ai prins si o perioada de naveta, o chestie tare exotica pentru cineva nascut in ‘74. Cum a fost?
E lunga rau povestea asta, care-mi pare acum aproape din alta viata… Pe scurt spusa, dupa ce am terminat facultatea, cistigasem un post de titular pe Romana undeva la marginea Iasului – la Valea Lupului; la Guadalupe, cum ii spune un prieten –, practic in oras, dar am renuntat la el, zicindu-mi ca-i un bun prilej de ratare. Faceam un master la Literele din Iasi, nu prea ma descurcam cu banii in oras si, cum orele erau putine, mai spre weekend, in semestrul al doilea, am fost totusi nevoit sa-mi iau un post de suplinitor la tara, linga satul parintilor mei, unde si stateam in timpul saptaminii… Naveta o faceam pentru master, dar si pentru a fi moderator la cenaclul Outopos, care avea un succes teribil pe atunci. Perioada aceea a fost hotaritoare pentru decizia mea de a deveni scriitor, lucru care, mi-am dat seama atunci, tine doar de mine, iar restul, cu Doamne-ajuta!
Ai lucrat PR la o editura – Polirom –, apoi la Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, apoi ai facut niste proiecte la Casa de cultura “Mihai Ursachi” din Iasi, ai scris – scrii – scenarii de film si de show-uri TV, ai facut si ceva publicistica, acum nu mai stiu exact ce faci – apropo, ce faci? –, care este jobul perfect pentru un scriitor? Pentru un prozator?
Insirate asa, suna destul de pestrit, dar, de cind sint mare, am facut doar doua lucruri care isi au coerenta lor. Primul: am scris povesti (sub forma de carte, scenariu, jurnal, articole etc.). Al doilea: am promovat carti si artisti. O sa ma mindresc toata viata cu proiectul Outopos (cenaclu, editura, revista; grupare din care am fost din prima clipa, care a dat vreo citeva nume literaturii contemporane), cu campania “Voteaza literatura tinara”, cu cataloagele Polirom, cu zecile de lansari de carte organizate de mine, cu www.romanianwriters.ro, cu noptile de film din Parcul Copou, cu trei ani de poezie transmisa zilnic, fara intrerupere, in acelasi Copou si multe alte proiecte la care putini stiu ce contributie am avut, dar care, personal, imi ofera o mare satisfactie profesionala. Jobul perfect depinde de fiecare in parte. In ce ma priveste, daca ne gindim la cel cu carte de munca, inca mai visez la unul in care sa fiu respectat pina la capat pentru ceea ce stiu si fac. Din nefericire, pe acesta nu l-am gasit inca. Din fericire, sint ani buni de cind primul meu job, scrisul, imi asigura suficienta liniste materiala incit sa nu mai depind de capriciile vreunui sef peste carti de munca.
Daca ar fi fost o alta viata cu o alta tara si cu alte conditii, ce ti-ar fi placut sa faci?
In copilarie imi inchipuiam o viata paralela in care eram un mare fotbalist. Mi-am petrecut o groaza de timp alergind prin curte, driblind copacii, calcind pe florile cultivate de mama in fata casei, lovind cu exteriorul o minge imaginara impecabila, dind mereu bara-gol, la vinclu, intr-o poarta la fel de imaginara. Apoi, imi amintesc cit de trist am fost in momentul in care am realizat ca nu o sa pot fi niciodata muschetar. Chiar si acum, la 38 de ani, mai am reverii destul de puerile despre cum, urmind un alt curs al vietii, as fi putut fi un chitarist de jazz, cintind mai mult pentru sine intr-un colt intunecat dintr-un bar. Serios vorbind, imi pot inchipui zeci de alte vieti, dar nu vad rostul, deoarece imi place teribil cea pe care o am.
Mai nou, faci fotografie. Cind ai devenit artist? De ce nu ti-a mai fost de ajuns sa scoti aparatul din geanta si sa faci doua-trei poze si te-ai apucat sa faci scoala de fotografie?
Artist fotograf nu-s – ar fi rusinos sa cred asta, la cit imi dau seama astazi ca inseamna fotografia –, dar un invatacel sirguincios, cu notite pe caiet, cu studiu zilnic, cu tot ce poate lectura in domeniu, da. Pasiunea pentru fotografie s-a adaugat cumva firesc la felul meu de a fi: ma atrage pentru ca e o alta modalitate de a spune povesti. Vreau si cred ca o sa ma pot tine serios de ea, pentru ca nu-mi dauneaza scrisului. De cind scriu, obisnuiesc sa vizualizez scena si personajele. Fotografia imi da o educatie vizuala de care aveam nevoie pentru a construi din ce in ce mai elaborat in literatura. Apoi gasesc mai multe provocari care ma atrag spre fotografie. Cum ar fi cea de a transmite o poveste aproape instantaneu, aproape anulind durata de receptare. Exista fotografii in care poti descoperi in citeva momente o poveste mai ampla si mai tusanta decit una dintr-o nuvela. O alta provocare e cea de a-ti reda interioritatea folosindu-te doar de obiecte decupate din exterior, care nu-ti apartin. Nu in ultimul rind, “fototerapia” – cum imi place sa numesc ceea ce fac cu aparatul in mina – m-a ajutat in ultimul an sa-mi redescopar bucuria de a privi lumea, lucru pe care aveam impresia ca incep sa-l pierd usor-usor. Port aparatul cu mine intotdeauna, chiar si cind duc gunoiul, iar asta adauga suspans fiecarui pas pe care il fac “afara”. Sint fascinat de tacanitul aparatului adevarat (care-i cu totul altul decit fake-ul produs de mobil sau de obisnuita “sapuniera” compacta), de senzatia fizica, concreta, ca poti incremeni un fragment de viata. Fie si numai atit, chiar daca nu ar fi nimeni interesat de pozele mele, si tot ma consider cistigat. Pe de alta parte, cind am sansa sa bat orasul, cimpiile (si cimpii poate, uneori) alaturi de unul dintre cei mai mari fotografi romani, cum e Dan Mititelu, e imposibil sa nu-mi doresc mai mult de la mine in privinta fotografiei. Dar mai e mult pina departe si, oricum, imi doresc sa ramin un scriitor care fotografiaza bine, nu un fotograf adevarat.
Ce le spui celor pe care vrei sa-i fotografiezi?
De obicei, nimic, pentru ca-mi place sa-i surprind pe oameni fara sa fie constienti ca-i fotografiez. Cind totusi le vorbesc, o fac de nevoie: trebuie sa-i calmez, sa le explic ca nu-s de la presa, ca nu-i spionez, ca nu-i dau la ziar. Pina nu scoti un DSRL din geanta, e greu sa-ti inchipui cit de riscant e sa faci o banala poza pe strada, ca poate fi o performanta sa realizezi un prim-plan fara sa-ti iei bataie.
Cu aparatul in mina esti/nu esti la fel de comunicativ ca atunci cind scrii?
Imi place sa cred ca da, dar asta nu o pot spune decit cei care-mi vad pozele. In sensul asta, am primit recent un mesaj de la cineva care mi-a descoperit pozele de pe Facebook: “Fotografiile tale sint surprinzator de bune. Spun «surprinzator», dat fiind ca acum toata lumea face fotografii (avind si larga expunere pe fb). Si daca «epic» nu si-ar fi demonetizat substanta prin includerea lui in noul limbaj, le-as numi chiar epice. A fost o incintare sa-ti privesc fotografiile si sa construiesc povesti intr-o oarecare simbata. Numai bine”. Daca cineva care nu ma cunoaste personal “vede” asta in pozele mele, bifez un ok in dreptul comunicativitatii.
M-am tot uitat la fotografiile de pe site-ul tau. Mi se pare ca de fiecare data incerci sa surprinzi un mic miracol, ceva care nu se vede neaparat in fotografie, dar care e acolo. In literatura parca esti ceva mai… prozaic. A inviat fotografia poetul?
Nu m-am gindit la asta, nu-mi dau seama. Daca tin bine minte, si despre proza mea un critic a spus ca-s, citez din memorie, “un liric care se ignora”. S-ar putea sa par si mai liric – patetic, stiu bine ca sint uneori – in fotografie. Dar asta cred ca poate veni si de la faptul ca experimentez, ca nu-mi stapinesc inca bine mijloacele de exprimare. Dintre toate genurile foto, de exemplu, nu ma simteam deloc atras de peisaj. Si-atunci mi-am impus sa fac peisaj, macar sa inteleg de ce si daca nu-mi place cu adevarat. Ca incepator, peisajul aproape ca te obliga la lirism. Dupa ce-am epuizat apusuri, contrejoururi si ceturi jenante – pe care le-am “scapat” pe site si n-ar mai fi cinstit sa le scot –, am descoperit ca exista si in zona peisajului un soi de metafizica care ma intereseaza. Una peste alta, cred ca si in literatura – in arta, general vorbind – asta-i cea mai importanta miza: sa reusesti sa comunici “printre rinduri”.
Cu ce te tine Iasul in Iasi?
Cu ai mei, cu senzatia de acasa.
Cu ce nu te-a convins Bucurestiul sau un alt oras (Viena?) sa parasesti Iasul?
Nu-s ale mele. Acolo nu-s niciodata acasa.