Deci pentru toti. Inclusiv pentru cei care nu ne indeletnicim cu ale politicii, dar avem raspunderea unui grup, fie el cit de mic: o familie, un amfiteatru, o echipa de doctoranzi, o redactie. Eu una asa am citit intimplarile care m-au innegurat in ultima vreme. Spun asta si pentru ca inceputul de an mi-a mai dat un pumn in plex prin ocara unei colege care m-a adus in fata comisiei de etica a Universitatii pentru “incompetenta stiintifica si didactica”. Reprosul se referea, intre altele, la felul cum am coordonat un doctorat care se ocupa de femeile razboinice din poemele Renasterii italiene, dar si la modul cum le predau studentilor, de peste 20 de ani, literatura. Sigur ca la inceput am crezut ca sint in Kafka, ca nu poate fi adevarat ce mi se intimpla. Sigur ca m-am aparat cu legea in fata si cu toate argumentele posibile, increzatoare in discernamintul comisiei. M-a ajutat mult, ca o gura de aer proaspat, sustinerea colegilor, a doctoranzilor si studentilor. Si m-a mai ajutat, fara sa-si fi propus, chiar mica mea rubrica de saptamina asta din “Supliment”. Adica ce ramasese scris despre ceasurile bune pe care le-am trait tocmai alaturi de studentii si colegii mei in ultima luna.
Asadar: la finele lui 2011 am biruit coordonarea a patru teze doctorale deloc banale: una despre narcoliteratura, alta despre ipostazele culinarului in proza postmoderna, alta despre cuplurile de scriitori si una despre femeile din poemele Renasterii italiene. La nici citeva zile dupa isprava asta incununata de succes (trei magna si o summa), m-am intilnit la Sinaia cu grupul condus de Liviu Papadima inainte de a lansa la apa manualul de literatura romana pentru straini la care am trudit cu totii vreo doi ani. Ca sa ne ramina pururi in minte intilnirea asta de adio am pecetluit-o prin mici cadouri si printr-un tort dobos cu 24 de foi pe care l-am carat de la Timisoara, spre a mai arata o data cine e fruntea in tara asta la indulcit atmosfera.
Nici n-am ajuns bine acasa si posta mi-a adus doua opuri marete. Amindoua, teze de doctorat la care am fost partasa prin cite-un referat doldora de laude si printr-un drag aparte pentru subiect. Prima e Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii, a Adinei Dinitoiu, aparuta la Tracus Arte. Iar a doua e Decadenta si decadentism (Curtea Veche, 608 p.), a lui Angelo Mitchievici. La fel de mare mi-a fost bucuria sa vad cum fostul meu student de la filosofie, Gabriel Brebenar, retras la tara, cind la Basarabasa, cind la Valiug, a dobindit premiul Milan Kundera al Editurii Humanitas si si-a publicat jurnalul de cititor. Citind ce povesteste el in jurnal, dar si un alt fost student filosof, Ovidiu Jumanca (taman in revista “Psychologies”), mi-a saltat inima cind am vazut cit au contat pentru ei macar o parte din orele noastre. Pentru Gabriel, marile carti de literatura si mitul scris-cititului salvator; pentru Ovidiu – povestile despre India si visul de a studia acolo. Puteti sa credeti ca exact asta face Gabriel: citeste si scrie? Iar Ovidiu exact in India a ajuns si a invatat tot ce voia. Si mai puteti sa credeti ca unui dascal i se pot astfel insenina toate zilele pina la sfirsitul vietii?