– Fragment –
Din pacate, romanul meu nu avea succes. Era ignorat si de cititori, si de critici. Ceva mai mult de jumatate din tirajul cartii zacea in depozit. Ca sa salvez cit de cit situatia, cind luam leafa cumparam citeva exemplare, asa ca, de bine, de rau, stocul din depozit scadea incet-incet, dar se marea, spre disperarea Alinei, cel de acasa. Nu voiam ca editorul meu sa fie nemultumit de afacerea pe care-o facuse cu mine. Prin urmare, ma straduiam sa devin un autor de succes. Cind jumatate de tiraj a ajuns intre peretii apartamentului nostru, Alina a facut o criza de nervi. In saptaminile urmatoare am trimis romanul meu la toti criticii literari de care auzisem. Inutil. Niciunul nu a scris un rind despre el.
Le-am trimis si parintilor mei cartea. Asteptam acum reactia lor. Mai ales pe cea a tatalui meu. Dar oare o va citi? – ma intrebam. Nu citise in viata lui o carte de literatura. Pentru ca razbunarea sa fie perfecta imi doream ca taica-meu sa primeasca loviturile din roman. Desigur, ii dadusem o palma publicindu-l, dar nu-mi era de ajuns. Voiam knockout-ul.
Pe masura ce trecea timpul ma afundam intr-o disperare tot mai mare. Mergeam la libraria Muzeului Literaturii Romane si “ma cautam” prin revistele culturale, asa cum faceau si alti scriitori ratati. Nu gaseam nimic. Cumparam, totusi, doua-trei reviste, ca sa nu creada rivalii mei ca nu s-a scris nimic despre mine (presupuneam ca ei nu stiu cine sint, asa cum nici eu nu stiam cine sint ei).
Un singur om a scris despre cartea mea, un scriitor pe care il ajutasem sa debuteze la editura pentru care lucram. Se simtise probabil dator. Dar nici macar el nu putuse sa laude in mod evident cartea. Era o cronica neutra, nicaieri nu se spunea ca romanul ar fi bun sau rau. Ce mai, situatia era albastra. Mi se parea ca viata se terminase. Ii uram pe toti marii scriitori. Lui Mihalache nu doream sa-i mai public romanul. Nimeni din editura nu stia de manuscrisul lui. Il citisem din nou si-mi dadusem seama ca scrisese o carte adevarata. Intr-o zi mi-a telefonat si m-a somat sa i-l returnez. I-am spus ca voi trece pe la el. Dupa doua zile l-am sunat. Nu mi-a raspuns. Am sunat citeva zile la rind. Voiam sa-l mai duc cu vorba. Mi se parea nedrept ca el sa reuseasca, iar eu nu. Mi-era insa teama sa nu faca vreo plingere la editura. Am decis sa merg pina la el acasa, chiar daca nu raspundea la telefon. Am pasit pe aleea cu dale de piatra, am batut la usa. Am asteptat, apoi am ciocanit din nou. Degeaba. M-am gindit ca poate era plecat din oras, dar ce logica ar fi avut sa-mi ceara sa-i duc manuscrisul daca stia ca nu va fi acasa!? Poate e bolnav si a fost internat, mi-am spus. Lucrurile stateau chiar mai rau de atit. O femeie dintr-o casa invecinata mi-a strigat de la fereastra:
— Pe cine cautati?
— Pe domnul Mihalache, am raspuns.
— A murit, saracul, acum vreo saptamina. Era foarte bolnav. Il cunosteati?
— Aproape deloc.
— Era tare singur. N-a fost casatorit si nici n-avea vreo ruda. Poate i-o fi mai bine acolo, sus.
Am plecat naucit. Ma simteam ca un criminal. Eram Raskolnikov. Il jefuisem pe batrin. In cotloanele intunecate ale mintii mele pilpiise intotdeauna speranta ca voi pune cumva gheara pe cartea lui. Niciodata nu dusesem gindul pina la capat, dar asta imi dorisem, imi era limpede acum. Ce sens ar fi avut sa publice la virsta lui, la ce i-ar fi folosit – imi spuneam – o glorie postuma?! Ha! Ar fi stupid si inutil. Stu-pid! I-nu-til! Nu, nu fur. Ii ofer carierei mele de scriitor putin ajutor, o fortez sa se aseze pe orbita corecta. Apoi voi scrie si eu carti la fel de bune ca a batrinului. Ba chiar mai bune. Imi trebuie succesul care sa-mi dea incredere, de atit am nevoie. La batrinete, celebru si iubit, voi recunoaste ca romanul cu care m-am afirmat nu-mi apartine, asa ca Mihalache va avea pina la urma parte de glorie postuma. Voi spune ca asta mi-a fost intentia de la bun inceput. Asa voi face. Asa. Incercam sa ma conving ca luasem decizia corecta, fiindca da, decizia era deja luata. Aveam sa public romanul batrinului, semnindu-l cu numele meu. Eram constient, intru totul constient de ceea ce voiam sa fac si imi dadeam seama ca sint cu atit mai vinovat.
*
In seara aceea am adormit greu, chinuit de ginduri, si am visat ceva ciudat. Nu mai stiam cine sint. Nu mai stiam nici cum ma cheama, nici unde ma aflu, cu ce ma ocup si ce virsta am, nu mai cunosteam pe nimeni, nu mai aveam amintiri. Oamenilor paream sa le fiu la fel de indiferent ca un stilp, ma ocoleau fara sa ma priveasca. Am simtit ca imi gidila ceva podul palmelor. Aveam pumnii strinsi. I-am deschis. Viermi. In palme tineam viermi. Am vrut sa ma arunc la pamint, sa ma feresc de spaima ca de schijele unui obuz explodat in apropiere. Pamintul s-a cascat brusc, ca o gura de peste, si, hap!, m-a inghitit. Am cazut, am cazut mult, mult timp, pina am ajuns pe fundul burdihanului lumii. Mai jos de atit nu se putea. Cind m-am trezit, Alina era aplecata peste mine, ma mingiia pe obraz.
— Iar ai visat urit! mi-a spus.
In dimineata urmatoare, Alina a facut cafea, apoi a coborit sa cumpere piine. Cind s-a intors mi-a dat un plic.
— Ti-a scris taica-tau. Din nou.
Nu era deloc curioasa. Nu ii mai pasa de razboiul meu cu el. A apasat pe cuvintele “din nou” ca sa-mi transmita cit se poate de clar ca intreaga chestiune i se pare ridicola, o adevarata “telenovela”. Eu, in schimb, eram nerabdator sa aflu ce-mi scria tata, asa ca am ignorat-o si am deschis plicul. Era o scrisoare foarte scurta, aproape ca o telegrama.
*
PAULE,
CUM MAI RANIT TU NU MA RANIT NIMENEA. O SA REGRETI LUCRURILE CARE LEA-I FACUT. NU AM CUVINTE SA DESCRIU CE AI FACUT. NEA NIKI A ZIS CA CARTEA E PROASTA SI CA O SA RIDA TOTI DE TINE. CE CREDEAI TU, MA, CA UNU CA TINE CARE ABEA TRECEA CLASA POATE SA AJUNGA MARE SCRIITOR?!?!
TATA
*
Am apucat Muntele vrajit din biblioteca si am dat cu el de-un perete, rupindu-i o coperta. Ca o pasare cu aripa frinta, cartea s-a prabusit pe covor. Alina a ridicat-o, a studiat-o citeva clipe, apoi m-a privit incruntata.
— Nu m-a costat nici un ban. Am primit-o de ziua mea, am zis furios, stiind ca ei nu-i parea rau de carte in sine, ci de banii pe care ii valora.
A inteles unde bat.
— Treaba ta, a zis si a pus romanul pe birou.
Faceam pe nepasatorul, dar deja ma gindeam cu ce as putea lipi coperta. Intotdeauna am avut mare grija de cartile mele. Nu aveau colturile indoite, nu erau patate sau rupte. Multe dintre ele nu erau nici macar citite. Imi placeau cartile de povestiri si romanele de maximum o suta cincizeci-doua sute de pagini (exceptie faceau romanele cu mult erotism), nu puteam sa-nghit caramizi precum Muntele vrajit, Razboi si pace ori Omul fara insusiri. Ma plictiseau. Am incercat de citeva ori sa citesc astfel de carti, am renuntat de fiecare data. Desigur, era secretul meu. Imaginea mea de mare cititor era solida, nimeni n-ar fi banuit adevarul. Imi placea sa vad cum stau aliniate pe rafturile bibliotecii mele toate capodoperele literaturii universale. Usor-usor am inlocuit multe dintre editiile vechi, cumparate din anticariate, cu editii noi si aratoase. Intr-o zi i-am spus Alinei, facind pe grozavul:
— De-ar fi vreodata, Doamne fereste!, sa raminem fara bani, cartile ne-ar putea aduce citeva milioane bune.
Sotia m-a privit ciudat, mirata ca poate auzi asa ceva din gura mea, apoi mi-a spus acru:
— Nu ti-ai vinde niciodata cartile.
Am ripostat cu fermitate, incercind sa o conving ca sint sincer, dar in adincul meu stiam ca nu se insela. Biblioteca era templul meu, fara el mi-as fi pierdut credinta in mine. Miile de carti ingramadite pe peretii sufrageriei formau un strat protector, coconul din care credeam ca voi iesi fluture. Aveam nevoie de stimulentul asta vizual pentru a simti ca sint cu adevarat in stare sa ajung scriitor. Ma lasam imbibat de energiile magice pe care biblioteca mi le transmitea. Continuam sa copiez fragmente din operele unor autori cunoscuti, considerind ca, pina la urma, voi ajunge si eu sa stapinesc arta lor.
*
Ramona, intr-una dintre desele ei vizite, mi-a spus cu o enorma satisfactie:
— Ti-am citit cartea. E slabuta.
— Chiar asa?! De cind esti tu critic literar?! am sarit ca ars.
— Au zis criticii altceva?!
Mi-ar fi placut sa-i trag niste palme. Din pacate, nu ma puteam atinge de ea. Era cea mai buna prietena a sotiei mele. Se cunosteau din liceu. Alina m-a avertizat de la bun inceput ca stie cit e de nemernica Ramona, dar ca nu va renunta la ea, “orice-ar fi”.
— Exista totusi in roman ceva destul de reusit – a continuat ea –, nu atit tatal m-a interesat, cit Victor. E un ins ridicol, absurd de multe ori, neadaptat, frustrat…
Cuvintele ei ma loveau direct in mutra. Victor eram eu si nu pricepeam cum de vedea in suferintele mele ceva ridicol. Victor era cult, sensibil, superior… Tatal sau, adica tatal meu, era cel absurd, cel ridicol…
— S-a intimplat ceva? m-a intrebat.
— N-ai inteles nimic din cartea mea, am zis ofticat.
*
Mama ma suna aproape in fiecare zi.
— De ce-ai facut, Paule, asta?! Ne-ai omorit, Paule! Ne-ai dat cu paru-n cap, Paule!
Mi-era rusine. Unul era in mintea mea dialogul cu ai mei, altul cel real. Cind auzeam vocea indurerata a maica-mii ma simteam ca naiba. Am crezut ca pot, de dragul artei, sa sacrific orice. Arta nu tine cont de sentimente, acesta fusese crezul meu. Incercam cu nerusinare sa-i explic mamei ca totul nu e decit inventie, ca in tavalugul fictiunii orice adevar devine pina la urma altceva.
Mai bun, mai rau, sau pur si simplu altfel, asta nu mai are nici o importanta.
— Dar toate, toate lucrurile alea sint adevarate, le stiu si io si tac’tu. Noi te-am iubit si te-am crescut, nu uita asta.
Ce era de facut? Nu puteam sa scriu un alt roman in care sa spun ce parinti minunati am. Insa puteam sa li-l dedic pe urmatorul. Cu dragoste, parintilor mei. Da, suna frumos. In plus, dovedea, asa credeam, ca tot ce scrisesem in prima carte era pura fictiune.
*
Am copiat romanul lui Mihalache in computer, apoi am ars manuscrisul. Trebuia sa astept o vreme, ca nu cumva sa apara cineva care stia despre cartea batrinului. Am rescris unele fraze, le-am adus mai aproape de retorica mea. Am facut tot felul de alte retusuri, mai mici sau mai mari, dar fara a afecta structura de rezistenta a cartii. Cotrobaisem atit de intim prin maruntaiele romanului, ca un voyeur impotent care rearanjeaza din cind in cind decorul in care copuleaza cei pe care-i priveste, incit ajunsesem sa cred ca eu sint demiurgul acelei opere.
Am asteptat jumatate de an. In felul asta mi-am acordat si timpul de care as fi avut nevoie pentru a termina o noua carte.
Intr-o zi am printat romanul si i l-am dus lui Pavlicenco.
— Ce e asta? m-a intrebat uimit cind am pus teancul de coli pe biroul sau.
— De data asta o sa va placa.
— De ce te grabesti tu asa, mai, Paul?! Ai vazut, prima oara nu m-ai ascultat si rau ai facut.
— Stiu. Acum, insa, e altceva. Veti vedea.
— Bineee, sa speram ca ai dreptate.
Zilele in care am asteptat raspunsul patronului au fost zile de tortura, de parca asteptam sa aflu daca voi fi sau nu condamnat la moarte. Eram irascibil, beam destul de mult, ma certam cu Alina, tipam la Alexandru, parca innebunisem.
Intr-o seara, pe la 11 si jumatate, Pavlicenco mi-a telefonat acasa. Am raspuns nervos:
— Alo!
— Paul, am terminat de citit cartea ta. E excelenta, mi-a spus emotionat, fara niciun fel de alta introducere.
CARTEA
Paul este un scriitor mediocru, un editor amoral, un sot jalnic si un fiu revoltat intr-o lume a succesului rapid si a vedetelor de tot felul. Se viseaza un mare romancier, isi doreste sa fie un Superhero. Apasat de amintiri traumatizante din copilarie si format de povesti cu supereroi de mucava, oscilind intre bovarism si impostura, el reuseste totusi sa dobindeasca celebritatea mult visata in urma unui furt literar, care insa nu ramine fara urmari. Romanul lui Ciprian Macesaru este prima dintre ele.
“Superhero este un roman de debut. L-am scris cu convingerea ca viziunea mea asupra moralitatii poate avea o nota de originalitate. Tot ce scriu are aceasta pornire. Asta nu inseamna ca ma declar un om fara pata. Scrisul este radarul cu care depistez fisurile de pe chipul nevinovatiei. Nu ma intereseaza viziunile care separa totul in bun si rau, in alb si negru. Personajele mele sint greu de definit. Ele nu pot fi niciodata asezate pina la capat intr-o anumita tabara. Ma intereseaza oamenii care sint mai vinovati decit isi inchipuie, dar si cei care sint mai putin vinovati decit cred. Nu pot glorifica sfintenia, asa cum nu pot infiera diabolicul. Pentru niciuna dintre ipostaze nu sint suficient de moral.” – Ciprian Macesaru
AUTORUL
Ciprian Macesaru s-a nascut pe 7 septembrie 1976, la Cimpina. A debutat in anul 2007, cu volumele: Cintecul greierilor de sub calea ferata, poeme si Dialoguri in oglinda, interviuri, Editura Curtea Veche. In anul 2010, publica, la Editura Brumar, jurnalul cultural Focul din timpla, si volumul Poeme, urmat in 2011 de Strazi interioare.
Este prezent in antologia Cele mai frumoase poeme din 2010, selectie de Claudiu Komartin si Radu Vancu, Editura Tracus Arte, 2011. A publicat articole, interviuri, proza si poezie in reviste precum: “Litere”, “Arte & Idei”, “Romania literara”, “Cuvantul”, “aLtitudini”, “Poesis International”, “Orizont”, “Mu” (Spania).
Semneaza cronica de carte din revista “Sapte Seri”. Este fondatorul si directorul revistei “Accent Cultural” din Bucuresti.