De altfel, Moby Dick a fost folosit ca o carte-cifru de catre gruparea terorista germana RAF, iar cintaretul pop Moby si-a ales numele dupa carte. Melville a murit in 1891 aproape uitat si lipsit de mijloace, iar opera sa a fost redescoperita abia la inceputul secolului XX. Dar cea mai enigmatica scriere a sa, Bartleby, a capatat cu adevarat insemnatate abia acum – in mod paradoxal, in contextul miscarii antiglobalizare.
Despre ce e vorba in povestire si ce are de-a face o povestire scrisa cu mai bine de un secol si jumatate in urma cu capitalismul si globalizarea?
Actiunea din Bartleby are loc in New York, pe Wall Street, in jurul anului 1850. Un notar angajeaza un nou salariat, care sa copieze contracte. La inceput, Bartleby isi indeplineste sarcina rapid si constiincios. Dupa citeva zile notarul il roaga sa corecteze un inscris. Dar, absolut surprinzator, Bartleby refuza, rostind propozitia: „I would prefer not to”. Dat fiind ca isi indeplineste in continuare celelalte sarcini cu silinta, notarul il pastreaza in serviciu. Mai tirziu descopera ca Bartleby traieste chiar in birou. Peste citeva luni Bartleby refuza din nou o insarcinare, cu cuvintele: „I would prefer not to”. Notarul il concediaza, dar Bartleby ramine in continuare in birou. Notarul nu stie ce sa faca mai departe si inchiriaza un alt birou. Noul chirias al vechiului birou reclama faptul ca acolo fusese uitat un angajat. Bartleby e aruncat in inchisoare, unde refuza sa accepte hrana, cu propozitia „I would prefer not to” – la putin timp dupa, moare in inchisoare.
Ce este acum deosebit la aceasta poveste, care a fost inteleasa gresit pe vremea lui Melville, ca fiind triviala? Intr-adevar, Italo Calvino si filosofii Gilles Deleuze si Giorgio Agamben au manifestat interes pentru Bartleby, iar recent renumitii regizori Christoph Marthaler (Teatrul Volksbuhne, Berlin), Mathias Lilienthal (Teatrul HAU, Berlin) si Francois Verret (Teatrul National din Rennes, Franta) au pus Bartleby in scena (de asemenea, Claudia Bosse de la „Theaterkombinat” din Viena si Chris Kondek, de la grupul newyorkez Wooster au adus Bartleby in fata spectatorilor), dar doar identificarea filosofica a miscarii anti-globalizare cu propozitia „I would prefer not to” a facut din Bartleby un erou al precaritatii epocii noastre. Figura lui Bartleby este valorizata la nivel politic in contextul valorilor de tip sharehold, al New Economy (economia globalizarii, al carei punct central il constituie prelucrarea informatiilor) si al speculatiilor financiare de orice fel; Bartleby este reprezentantul unei noi generatii de critici ai globalizarii, care nu mai fac diferenta intre privat si public, ci gindesc intr-o unica categorie a actiunii politice. Aceasta noua generatie rosteste precum Bartleby: „Nu! As prefera sa nu!”. Refuzul devine punct terminus al unei critici a relatiilor sociale.
Povestirea lui Herman Melville pare a fi un Kafka avant la lettre, iar actiunea ei se desfasoara in centrul puterii din Lumea Noua: Wall Street, New York, la mijlocul secolului al XIX-lea. O poveste socanta, la sfirsitul careia un tinar angajat anemic pe nume Bartleby zdruncina din temelii toate regulile si valorile casei, transmise din generatie in generatie. Bartleby, copistul si calfa-scrib, sclavul financiar al unei Americi in expansiune, creeaza prin opozitia sa tacuta un asemenea haos in ordinea sistemului, ca stapinii economiei – intii de toate, angajatorul sau – recurg la fuga. Armele lui Bartleby nu sint bombele, bastoanele de cauciuc sau cocteilurile Molotov, ci o singura propozitie: „I would prefer not to” – negatia care este in acelasi timp o afirmatie. Limbajul rezistentei.
Misterele Parisului
Propozitia lui Bartleby, „I would prefer not to”, se situeaza ca formulare a-gramaticala intre expresii ca „I prefer this” si „I do not want to”. Ambiguitatea ei specifica aduce limbajul la granitele sale logice si stabileste o pozitie de contingenta, care se hraneste din exhibarea granitelor ratiunii si ale rationalitatii. Intr-o lume a maximalizarii profitului si a jobului-prostitutie, ne-ratiunea lui Bartleby devine loc al utopiei, al libertatii umane – insa pretul care trebuie platit este moartea.
Enigmaticul Bartleby a avut parte de interpretari multiple si ample. Deleuze il vede ca prototip al societatii americane orfane, Agamben ca un creator mesianic al nimicului absolut, iar criticii globalizarii ca erou al rezistentei pasive, care intrerupe circuitul capitalist al reproducerii. In persoana lui Bartleby au ecou atit vocile lui Dostoievski si Kafka, Camus si Beckett, cit si, in bemol, miscarea pentru drepturile omului si nesupunerea civila. Par sa se iveasca din nimic si sa dispara din nou: unul, idiotul print Miskin al lui Dostoievski, inapoi la psihiatrie, celalalt, copistul lui Melville, Bartleby, in inchisoare, unde refuza hrana si moare – o atitudine reluata de detinutii politici care intra in greva foamei.
Sint multe argumente care pledeaza pentru caracterul complex al povestirii si impotriva unei interpretari univoce. Asadar, politizindu-l acum pe Bartleby, oponentii globalizarii produc, in circumstantele de fata, o neintelegere. Umberto Eco exemplifica o astfel de neintelegere productiva – romanul foileton Misterele Parisului, de Eugene Sue, redactat aproape in acelasi timp cu Bartleby, pe fundalul revolutiei din 1848, care, impotriva intentiei autorului, a fost transformat in opusul sau. Romanul a fost scris cu intentia de a infatisa pentru un public burghez, in mod cit mai pitoresc cu putinta, mediul clasei de jos din Paris. Proletariatul a inteles in schimb aceasta carte ca o descriere de buna credinta a mizeriei sale. Dupa aceea, Eugene Sue, surprins, a rescris romanul conform nevoilor proletariatului, dar nu a mobilizat la revolutie, ci la indurarea relatiilor sociale. Aceasta versiune a dat nastere unor noi neintelegeri; nu putini dintre aceia care in 1848 se aflau pe baricade erau acolo pentru ca citisera Misterele Parisului.
Bartleby ne invata doua lucruri. Figuri complexe din punct de vedere literar si contingente supravietuiesc in timp si se bucura mereu de interpretari noi – care spun insa mai mult despre interpretanti decit despre figura originala. Si a doua lectie: literatura mare este mereu o neintelegere productiva.
Traducere de Cristian Cercel