Am vazut si eu filmul si mi s-a parut in primul rind prea lung – aproape doua ore si 20 de minute. Scenaristul Dustin Lance Black a avut de furca in concentrarea indelungatei activitati a lui Hoover, dar nu cred ca era obligat sa cuprinda tot. Uneori, un film biografic se poate ocupa doar de un singur moment al vietii eroului. Poate e chiar mai bine decit sa inainteze previzibil de la punctul A la punctul B urmind sinusoida binecunoscuta – ascensiune, apogeu, declin. Multi scenaristi recurg la diverse stratageme pentru a evita aceasta cale si multe astfel de trucuri sint furnizate de insasi personalitatea eroului. De pilda, in The Life and Death of Peter Sellers (de Stephen Hopkins), pe care televiziunea l-a difuzat recent, faptul ca Peter Sellers se pierdea in fiecare personaj pe care il juca facea ca naratiunea pas cu pas sa nu fie monotona. Gus Van Sant in Last Days se opreste la ultimele zile ale unui star rock pe care toate amanuntele il dau ca fiind Kurt Cobain, dar perceptia pe care o avem e cea a eroului – realitatea e blurata, confuza, timpul e dilatat si lenes.
Dustin Lance Black, posesor al Oscarului pentru scenariul la Milk si activist pentru drepturile homosexualilor, si-a propus sa puna in aceeasi ecuatie viata publica a lui J. Edgar Hoover cu viata privata si, de ce nu, sa incerce sa le explice una prin cealalta. Tata Freud poate ar fi de acord sa explice totul prin viata sexuala a eroului – adica homosexualitatea sa latenta ar explica atit rigiditatea profesionala, cit si pasiunea pentru viata privata a altora, dar parca e prea putin. E greu de crezut ca Eastwood si-ar simpatiza personajul, insa e vizibil ca se straduieste sa-l inteleaga. Dar filmul mi s-a parut greoi, intunecat si neverosimil. Faptul ca scenariul e debil face sa se clatine intreaga constructie. Black foloseste flashback-ul. Undeva prin anii ‘60, Hoover incepe sa-si dicteze memoriile unor tineri agenti, iar amintirile lor se transforma sub ochii nostri in imagini. Pe linga ca procedeul e perimat, sintem plimbati in permanenta dintr-o epoca intr-alta, fara a urmari un fir logic. Povestea aduna momente razlete, dar nu ai aer sa respiri intre ele, sint claustrofobice si intunecate. Momentele “profesionale” sint puse in umbra de cele legate de Clyde Tolson (Armie Hammer), tinarul avocat pe care Hoover l-a sorbit din ochi de la prima intilnire, pe care l-a angajat la FBI si care i-a devenit prietenul cel mai apropiat. Atit de apropiat incit nu doar ca munceau impreuna (Hoover l-a facut la un moment dat adjunctul sau), dar mincau impreuna, petreceau serile in aceleasi cluburi si isi faceau vacantele impreuna. Desi nu se stie sigur daca au fost sau nu iubiti, filmul o sugereaza intr-un mod inteligent, fara a o afirma (exista chiar o scena cind Hoover respinge avansurile lui Tolson). E suficient ca dedica atita spatiu prieteniei lor caste. Latura aceasta militanta legata de pretinsa homosexualitate a lui Hoover aproape ca il pune pe aceeasi etajera cu Harvey Milk, primul politician gay ales intr-o functie publica in California, in 1977.
Aproape un anti-film biografic
J. Edgar e interesant prin ce nu spune, dar faptul ca e atit de bolovanos te descumpaneste. Persoana lui Hoover ramine in continuare interesanta. Cu o mama castratoare (interpretata de Judi Dench) care i-a bagat in cap ca mai bine isi vede fiul mort decit ca o “narcisa”, al doilea cel mai puternic om al SUA avea o rigoare profesionala de consistenta unei platose. Pe ecran, Hoover mai mult se acopera decit se dezvaluie, iar mastile prostetice ale lui Leonardo DiCaprio sugereaza foarte bine ideea de persona. Infricosat si moale in interior, eroul si-a construit imaginea de aparator al dreptatii (lucru care poate indica o nedreptate traita de el insusi in copilarie, cind nimeni nu l-a aparat, dar asta din pacate nu face obiectul filmului). Lui Hoover probabil ca i-ar fi placut filmul pentru ca, la iesirea din sala, nu poti spune cu certitudine ca acum il cunosti pe J. Edgar Hoover. Asa cum secretara lui de-o viata (Naomi Watts) i-a ascuns dosarele secrete in gura de sarpe si nimeni nu le-a gasit pina azi, adevaratul J. Edgar ramine un mister, ceea ce face din filmul lui Clint Eastwood, cu tot cu neimplinirile lui, aproape un anti-film biografic – ceea ce e foarte interesant.
J. Edgar. Regia: Clint Eastwood. Cu: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Judi Dench, Naomi Watts