Ai publicat recent romanul Imigrantii. O tema la moda, s-ar putea spune. Tu insati ai acest statut, de imigrant. Dupa citiva ani buni petrecuti in Marea Britanie – de fapt, aici este casa ta – ce poti spune despre tine? Esti integrata?
Nu stiu cit de „la moda“ e subiectul imigratiei, sau mai bine spus, nu stiu exact in ce fel de „moda“ se inscrie tema asta in momentul de fata in tara. Am impresia ca fenomenul migratiei (atit de claustrofobic discutat de ziare tabloide si pe-aici, si prin Romania) s-a combinat nociv cu alt subiect – cel al actualei crize economice, fapt pentru care the pursuit of happiness, care e un drept uman fundamental si de la care ar trebui inceputa orice discutie despre migratie, iese din calcul. Mai mult, golit de semnificatia sa de baza, care e una ontologica, fenomenul a devenit un instrument in cel mai tolerabil caz de birocratie, in cel mai nasol caz – de propaganda electorala a partidelor nationaliste de-aici, ca UKIP (UK Independence Party) sau BNP (British National Party).
In alta ordine de idei, n-am conceput romanul Imigrantii in nici un fel cu ideea ca scriu despre un subiect la moda.
In Marea Britanie traiesc din 2004 si n-am nici cea mai vaga idee cit de bine „integrata“ sint. Inteleg mecanismele sociale de baza, sint la curent cu politicile de tot felul, vorbesc limba engleza oarecum fara probleme. Am o familie si o mina de prieteni aici. Imi dau buna ziua cu postasul, cu brutarul, cu librareasa. Ma apuca durerea de cap (ca pe orice englez veritabil) in fiecare toamna cind trebuie sa completez formularele lor complicate de taxa. Conduc pe partea stinga a soselelor. Sint integrata? Intrebarea pe care mi-o pun mult mai des este daca cei de-aici sint ei insisi integrati intr-o cultura extrem de separatista (class obsessed, pe limba lor) in care singura varianta curenta de a apartine unei mase de populatie este prin consumism. Iar cultura consumista e una globala, nici ca-i pasa de unde vii si unde te duci, ci doar daca in momentul de fata te afli intr-un shopping mall sau nu. Chestia e ca lucrurile care ma fac sa simt ca nu apartin pe deplin lumii de-aici sint aceleasi care ma fac sa ma simt straina si-n tara. Mal du début de siècle… Nimeni nu mai apartine nici unui loc anume, ci unor aspiratii materiale oarecare, perfect traductibile dintr-o societate intr-alta.
Apropo de integrare. Intrucit formatia ta este de antropolog, poti sa spui care este, in acest moment, atitudinea fata de imigranti in Marea Britanie?
Depinde cui te adresezi, ca imigrant. S-o luam la nivel de clase sociale, daca tot le-am pomenit mai sus. Middle si upper middle classes or sa te intimpine fie cu o atitudine de „estetica geopolitica“, sa-i zicem asa (adica respectiv ca pe-o pasare exotica, desi Europa de Est nu e neaparat dintre cele mai… „estetizante“ zone de pe fata pamintului in momentul de fata; se prefera Orientul Mijlociu si, dintr-un ricoseu de constiinta, din pricina conflagratiilor militare din zona), fie de toleranta neimplicata (genul poor darlings). Working class, care se converteste galopant in conditiile economice actuale, in the unemployed class, or sa te acuze ca ai venit aici sa le iei locurile de munca sau sa le subtiezi bugetul pentru alocatii si ajutor de somaj. Intre cele doua extreme, sint oameni cu capul pe umeri, destui, pentru care tipul de pasaport pe care-l detii e un detaliu nesemnificativ.
E un mit imaginea proasta a romanilor? Te-ai lovit de aceasta problema/ falsa problema de cind stai in Marea Britanie?
Imaginea proasta a romanilor cred ca si-a coagulat un discurs mai agresiv in tari precum Franta sau Italia. Mai putin in Marea Britanie. Oile negre ale turmei multiculturale de-aici sint musulmanii. In zona asta se dezvolta, dupa cit imi dau eu seama, cele mai periculoase prejudecati. In oras la noi, un oras mic din S-V-ul Angliei, traiesc trei romani: Vali, un tip pe care nu poti sa nu-l accepti – are un loc de munca stabil pentru care s-a specializat aici, o familie, da buna ziua, isi plateste taxele la stat, e vesel tot timpul, e saritor la nevoie etc. –, un alt tip care vinde „Big Issue“ in acelasi colt de strada de vreo trei ani, desi e tinar si pare cit se poate de sanatos („Big Issue“ e o revista caritabila, creata special pentru a servi drept punte de trecere celor care trec printr-o etapa nasoala; cersetoria e practic o crima, asa ca le cumperi revista si intelegerea e ca ei vor folosi banii ca sa se adune de pe drumuri) si ar putea sa munceasca undeva. Pe asta nici eu nu l-as privi cu ochi buni. Si mai e si una, Ioana, scriitoare, despre care nu stiu ce sa zic… intr-unele zile ne place de ea, in altele am trimite-o acasa facuta pachet…
Personajele din romanul tau nu prea se pling de dorul de casa, au alte preocupari, sa supravietuiasca, sa-si traiasca iubirea. Dar in viata reala, exista dor de casa/de tara?
Mie mi-e dor de lucruri neserioase. Ca de pilda de capacitatea de a-mi desfasura simtul umorului in perfect control al limbii si-al cutumelor de perceptie. Sau de nuci verzi si coacaze. Mi-e dor de pianul de-acasa. Asta pe care il am aici se dezacordeaza numai cind ii deschid capacul. Doi-trei oameni de care mi-ar fi dor oricum, chiar daca as trai cu ei in casa. Semicursiera lui taica-meo, cu el calare pe sa cu tot, vara, in drum spre Dunare. Mama, cu parul pe bigudiuri, discutind aprins despre poetii simbolisti. Cam asta…
O tema pe care am vazut-o deseori dezbatuta este cea a scriitorului care traieste intr-o limba si scrie intr-o alta. Cum te simti tu in aceasta situatie? Scrii literatura in engleza?
Intr-un cuvint: ma simt ca-ntr-un adulter – maritata cu o limba, traind cu alta. Exista un fel de ecou aproape imperceptibil pe care il resimti atunci cind iti folosesti limba materna. Un fel de spatiu post-factum – dupa ce ai scris ce-aveai de scris sau ai rostit ce-aveai de rostit – in care cuvintele se lovesc de timpanele celorlalti, de pereti, de foaia de hirtie, de aer si apoi se intorc la tine, ca un bumerang. Atunci inteleg cel mai bine daca ceea ce am spus sau scris a fost exprimat cum am vrut. Consecintele limbajului, efectele lui imediat secundare, despre asta e vorba, la nivelul expresiei. Intr-o limba straina, oricit de bine ai stapini-o, e foarte greu sa-ti confectionezi artificial un astfel de efect de bumerang, care e instinctiv in limba materna. Tentatia e sa compensezi prin acuratetea de continut, sa lucrezi la nuantele semnificatului, pentru ca cele ale semnificantului iti pot scapa usor printre degete.
In alta ordine de idei, daca cineva si-ar baga nasul in caietele mele de lucru, s-ar uita crucis. Pasajele in engleza alterneaza cu cele in romana, de multe ori in aceeasi fraza sint aruncate cuvinte din ambele limbi, alandala, numai eu stiu ce si cum. Imi place limba engleza fiindca iti da senzatia de libertate, e extrem de flexibila prin comparatie cu romana, care inca se poticneste de reguli total aberante precum cea a cacofoniei. Ideile curg mult mai firesc in engleza pentru mine, insa cumva se asaza in final mult mai pertinent intr-un text in romana. Deh… unii n-au ce face: sint fortati la adulter!
Cit de interesata esti de industria cartii din Marea Britanie? Ai incerca(t) sa publici ceva acolo? Sau conditiile sint prohibitive?
In UK am publicat doar eseu pina acum, in citeva reviste culturale. Ma descurajeaza cantitatea de proza comerciala din librarii, viziunea pur corporatista a editurilor mari care controleaza piata de distributie si consum. Pe urma pe-aici exista si categoria asta intermediara de agenti literari, fara de care n-ai cum sa ajungi la o editura, fiindca editurile nu lucreaza direct cu autorii, ci cu agentii lor. Or, capusele astea ingreuneaza procesul, isi trag o gramada de bani pe parcurs, sint mofturosi, cei mai multi inculti. Ideal e sa ai pile la casele mari de publicatie, dar pentru asta trebuie sa fii genul de scriitor pupincurist, pe care il detest fara drept de apel. Mai e si varianta sa faci un doctorat pe creative writing, intrucit pe-acolo misuna agentii literari, doar ca nu de la un astfel de curs se invata meserie, ci din lectura solitara a scriitorilor foarte buni. Evident, mi-ar placea sa se traduca Imigrantii in engleza si sa se publice aici.
Volumul tau de debut, Fisa de inregistrare, este legat de debutul promovarii literaturii autohtone in Romania postdecembrista, mai precis de campania Polirom „Votati literatura tinara!“. Cum iti vezi debutul de la distanta a opt ani?
Mi-ar fi placut sa fi scris o carte mai buna decit Fisa de inregistrare, atunci. Cind ma uit acum pe ea, imi pare rau ca am irosit citeva pasaje bune intr-un ansamblu nu indeajuns de bine lucrat. Ce mi se pare ciudat e ca despre prima mea carte s-a scris atit de mult in timp ce despre Imigrantii, care e o carte cu mult mai buna, abia daca au iesit vreo doua-trei recenzii, dintre care numai una demonstreaza ca respectivul autor a citit cartea in intregime. Da-le sex si vin cu recenziile ca mustele la borcanul cu miere. Da-le chestii interesante, de politica, de analiza culturala – draci! – parca le chinui neuronii!
Si Imigrantii este un volum „fracturat“. Mai crezi intr-o estetica a fracturismului in proza?
Asta e o discutie foarte lunga… O estetica anume, de care sa ma tin ca de-o bara in troleu, nu (mai) am in mod programatic. Cel mai simplu ar fi sa ma ascund dupa deget si sa zic ca intr-o lume evident fracturata, daca scrii proza de observatie sociala si vrei s-o faci bine, n-ai cum sa scrii decit „fracturist“. Stilul e servil subiectului si nu invers, in mintea mea. Daca as scrie un roman despre Penthesilea, cum o sa si fac la un moment dat, estetica fracturismului n-ar mai avea nici un rol.
Cenaclul „Litere 2000“ este acum istorie literara. Chiar istorie literara. Adica la trecerea in revista a literaturii postdecembriste este cam greu sa ignori aceasta perioada. Ce a insemnat pentru tine Cenaclul „Litere 2000“, din al carui nucleu ai facut parte?
Cind ma gindesc la „Litere 2000“ imi vin in minte mai degraba oamenii de-acolo si de-atunci: Ruxandra, Chiva, Ianus, Domnica… Prieteniile ciudate pe care le-am avut cu ei.
Ma gindesc cum ne-am luat aproape toti lumea in cap dupa ce grupul s-a destramat: multi am plecat in strainatate, Ianus s-a auto-exilat in Crestinism – tot un fel de „strainatate“ pentru multi dintre cititorii lui din anii 2000. Practic m-am apucat de scris, ca sa fiu sincera, pentru ca-mi placea grupul si vroiam sa fac parte din el. Deja citeam aceleasi carti, detestam cam aceleasi lucruri, aveam o gramada de chestii in comun si energia adunata intre noi ni se parea ca poate sparge muntii. Muntii nu i-am spart, insa citeva sabloane literare, citeva abordari conventionale ale textului literar, tot am reusit sa le demontam. Ma uit acum pe raftul meu de carti si vad ca Refuz fularul alb a lui Ianus s-a nimerit coperta-n coperta cu Institutia moarta a postei a lui Chiva (ambele volume recente de versuri). N-au nimic in comun una cu alta, desi ambele sint extrem de bune. Ma gindesc ca toata recuzita asta conceptuala – estetica fracturista, Cenaclul „Litere 2000“, generatia douamiista etc. – pina la urma nu reprezinta decit niste instrumente utile pentru critici, care au intotdeauna nevoie de categorii, de epoci, de curente literare, fiindca altfel s-ar pierde pe drum si ar trebui sa se ocupe mai indeaproape de continutul unei carti. Un fel de linguri cu care sa-si duca hrana la gura… Noi, scriitorii, mincam direct cu miinile.
Ce iti lipseste si de ce nu iti este dor?
De ce mi-e dor am vorbit deja, de ce nu mi-e – iaca!: de apartheidul dintre romani si tigani, de Bucuresti (un oras pe care nimeni nu-l iubeste si de-aceea nimanui nu-i pasa ce se intimpla cu el; in subconstient toti participa tacit si pasiv la uritirea lui progresiva, iar atunci cind se mai aud citeva glasuri razlete care sa-l aprecieze, sint de obicei de paseisti interbelici, cu complexe de superioritate de clasa). Nu mi-e dor de fundamentalismul crestin ortodox care pare sa prinda teren din ce in ce mai larg, de spitale, de trafic, de nepotism. Nu mi-e dor nici de pupincurismul romanilor fata de americani si nici de complexul de provincialism al unei culturi obsedate de „specificul cultural“ – periculos de aproape de ideologia nationalista. Nu mi-e dor de ProTV si nici de „Evenimentul Zilei“, si nici de Piata Unirii. Si daca tot am ajuns aici, nici de Marea Neagra nu mi-e dor, fiindca – na! – acuma stau la ocean!
Galerie foto
