Insa citeva incercari de concluzii preliminare nu presupun cine stie ce riscuri. Dimpotriva, ele trebuie marcate, pentru a contura o senzatie de optimism ce merita sa se impuna. Nu neaparat in rindurile celor care sint anti-Putere, caci cu o usoara detasare, pina si sustinatorii presedintelui si ai partidului pe care, in ciuda negarilor sale, il conduce ar avea motive sa aprecieze ce s-a intimplat in ultimele saptamini.
Din perspectiva aceasta, a celor care n-au simtit nevoia sa protesteze nici macar din fata televizoarelor, sint de remarcat citeva lucruri. In primul rind, faptul ca P.D.-L.-ul si presedintele Basescu au avut ocazia, in aceasta perioada, sa arate ca spiritul dictatorial de care erau banuiti e mult mai firav in realitate decit in suspiciuni. Partidul si presedintele au aratat, chiar daca intirziat, chiar daca dupa multe gafe, ca inca mai sint atenti la cetateni, ca inca pot reactiona firesc, ca inca se tem. Iar cind politicianul se teme de popor e un semn bun, care indica posibilitatea insanatosirii. Pe undeva, in ciuda parerilor majoritar negative, se ivesc si citeva pozitive cu privire la conducatorii de azi: manifestatiile le-au oferit prilejul sa arate ca in mintile lor, chiar daca ascunsa bine pina acum, ideea de democratie a supravietuit.
Si inca nu ma indepartez, pret de-un paragraf, de perspectiva aceasta, a celor care n-au simpatizat cu protestatarii. Caci si din alt punct de vedere ar merita sa-si reconsidere putin viziunea: crezind la rindu-le in valorile democratiei, sint convins ca si acesti oameni, obiectivindu-se, vor constata ca marele cistig al manifestatiilor e redescoperirea opiniei rostite a poporului, care parea de-o buna bucata de timp complet compromisa, intrata intr-o disfonie perpetua. Or, tacerea oamenilor erau ingrijoratoare. Si ar fi ramas ingrijoratoare chiar in perspectiva in care majoritatea se va schimba prin alegeri. Caci aceasta alta majoritate, mizind pe lipsa de reactie a cetateanului, ar fi pornit la drum cu mentalitatea ca-si poate permite orice. Acum insa cred ca si in rindurile actualei opozitii au aparut intrebari, poate chiar si usoare temeri: avind in fata un popor viu, care stie sa vorbeasca, si responsabilitatile lor, in cazul in care vor cistiga alegerile, vor fi mult mai mari.
Schimbind acum perspectiva, cei care au protestat sau care au simpatizat cu protestatarii au si mai multe motive de optimism, fie si numai adunind contabiliceste victoriile obtinute in urma manifestatiilor. Sa recapitulam doar citeva dintre cele mai vizibile: reimpunerea lui Raed Arafat in pozitia din care fusese alungat de Traian Basescu; retragerea proiectului de Lege a Sanatatii in forma prezidentiala; demiterea ministrului Teodor Baconschi, cel care jignise protestatarii; aminarea taxei auto; decizia Curtii Constitutionale care a anulat dorinta P.D.-L. de comasare a alegerilor; chiar discutiile initiate de Guvern cu F.M.I. privind o eventuala crestere a pensiilor si a salariilor. Si, deloc in ultimul rind, agitatia creata in interiorul P.D.-L., unde se vorbeste ca Emil Boc nu mai are o pozitie foarte confortabila, dar si agitatia din interiorul opozitiei, semanind cu o trezire la viata de care, fara discutie, avea mare nevoie.
Nu cred ca in cei douazeci si doi de ani de dupa caderea dictaturii comuniste oamenii iesiti sa protesteze au obtinut vreodata mai mult de la guvernanti. Ca e suficient sau nu – ramine la latitudinea aceleiasi „strazi“ sa decida. Ceea ce s-a intimplat insa in ianuarie 2012 in Romania are deja toate argumentele sa creeze, macar la nivel civic, un subiect de studiu pentru multi ani de-acum incolo, un reper foarte important, indiferent de cum vor continua lucrurile. Si, mai cu seama, ar trebui sa creeze un model. Unul care sa ramina permanent prezent in mintile politicienilor, unul care sa le spuna ca cetateanul roman exista si ca, desi uneori nu pare, e vigilent. Suna bombastic, dar exact asa ar trebui sa sune pentru ca urechile politicienilor, altfel prea deprinse cu soapte, sa receptioneze mesajul cum se cuvine.
Vorbeam despre optimism. Dar in el n-am inclus schimbari spectaculoase privind viitorul economic al tarii, intr-un moment in care lumea trece printr-o furtuna al carei curs nu e usor de prevazut. Pur si simplu, e un optimism care tine exclusiv de regasirea vocii. Caci, pentru a ne simti romani, nu e de-ajuns sa stim ca vorbim o limba comuna, ci ca exista si o voce comuna prin care aceasta limba se manifesta.