Entuziasmul cu care a fost primit de oamenii din piata, care s-au repezit laolalta cu televiziunile pe subiectul tinar si avintat al acestei lupte de basm cu raul politic, l-au transformat pe locotenentul din Cimpia Turzii intr-un soi de erou. Caci orice revolutie are nevoie de eroi care s-o justifice si s-o eternizeze.
Doar ca dupa citeva zile, ajuns in fata superiorilor, eroul vine nu cu o explicatie, ci cu o idee: propune dizolvarea sau desfiintarea parlamentului si declararea starii de urgenta. Armata ar urma sa preia conducerea tarii si sa organizeze ulterior alegeri – desigur, democratice. In conducerea consiliului militar proiectat locotenentul voia jumatate din puterea de decizie. Apoi in tara urma sa se instaureze o monarhie constitutionala, cu armata garant al democratiei.
Subiectul fiind zemos, oamenii de presa scotocesc un pic si gasesc pe contul sau de Facebook niste declaratii bizare, precum si simpatii asa, mai de extrema dreapta: Miscarea Legionara, Noua Dreapta, ziarul „Tricolorul“.
Norocul nostru ca revolutia nu a fost tocmai revolutie, poporul nu era chiar tot poporul si nici tinarul erou nu era armata. Altfel, imaginati-va numai ce s-ar fi intimplat la o revolutie in care, cocotat pe valurile entuziasmului popular, Napoleonul roman ar fi ajuns la conducerea unui guvern provizoriu si ar fi anuntat abia dupa aceea proiectul sau militarist. Nu zic ca ar fi avut mari sanse, dar daca… Ia ginditi-va.
Acuma zic, plin de optimism, ca e vorba de un caz izolat si ca in armata romana controlul psihologic se face mai strict decit ar parea acum. Dar la revolutie ca la revolutie: iese in fata cine poate. A mai iesit, de exemplu, un procuror ce s-a declarat de partea manifestantilor din piete si a cerut demisia actualei puteri. Dincolo de legi si regulamente, si el, ca tot romanul, are dreptul sa-si exprime opinia si sa militeze pentru dreptate si fratie. Dar, cum Consiliul Suprem al Magistraturii are alte pareri, mai stricte, mai retrograde, omul a fost audiat zilele trecute si a dat o declaratie, in care spunea (citez din cotidianul „Adevarul“ din 31 ianuarie): „…declar urmatoarele: 1. Politica mea este sa fac voia Tatalui nostru din ceruri. 2. «Si n-o sa pot sa-ngadui niciodata/ acestui trup nelegiuit al meu/ sa-nvete nebunia blestemata/ De-a-i fi usor cind tarii ii e greu.» 3. Dragul meu popor roman, inclusiv membrii Consiliului Superior al Magistraturii, VA IUBESC!“.
Si eu il iubesc pe omul asta… e dulce, asa-i? Dar nu l-as lasa in veci sa ancheteze un caz – de nici un fel. Asa cum n-as lasa un tinar plin de entuziasm si pofta inocenta de putere sa minuiasca documente secrete.
Dar nu pot nici sa dau asa, cu parul, in niste oameni atit de plini de originalitate. Poate ca asta e specificul natiei. Nu l-au votat clujenii primar trei mandate la rind pe Gheorghe Funar, romanul verde cu tricolor si cu privire fixa, care pun pariu ca s-ar intelege de minune cu locotenentul revolutionar? Nu l-au trimis romanii pe agitatul Corneliu Vadim Tudor in Parlamentul European, dupa ce, la alegerile din 2000, o treime din popor l-a vrut presedinte?
Si mi-am amintit de intrebarea pe care le-o puneau niste nebuni dintr-un ospiciu unor cetateni de dincolo de gard: „Oameni buni, de ce nu sariti gardul aici, la noi, in libertate?“. Iar cind cetatenii le-au replicat ca ei sint de fapt cei liberi, nebunii le-au raspuns ca de pe partea lor de gard nu se vede asa.
Incep sa ma intreb de ce parte a gardului sintem noi.