La drept vorbind, n-am nici unul. Trupele acestea – Gathering, Nightwish, Within Temptation, Lacuna Coil, Evanescence, Epica – editeaza materiale audio cu dinamica de invidiat, cu plaja sonora acoperita pe toate registrele, cu tempo ridicat si melodie perfect cantabila, totul imbinat la un standard de performanta citeodata insuportabil. Dar insuportabil dintr-o cauza pe care n-o pot ilustra altfel decit printr-un exemplu celebru. Intr-o scena din filmul Amadeus, imparatul austriac asista la premiera operei Nunta lui Figaro. Incintat peste masura, vrea sa-si exprime pretuirea fata de asemenea frumusete muzicala si cauta sintagma potrivita. „Prea multe note!“ ii sufla un curtean. „Exact! zice imparatul. Urechea umana nu poate suporta decit un anumit numar de note. Tu, Mozart, ai pus prea multe!“
Daca „prea-multele-note“ prezente pe noul album Lacuna Coil, Dark Adrenaline, 2012, nu-mi disloca urechea din locul unde mi-o regasesc dimineata, as spune ca dinamica discului, la fel precum a ultimelor editate de Nightwish, Orphaned Land, Opeth, Myrath, Mastodon, Lamb of God si inca altele, ma socheaza. Vreau sa precizez, fara urma de indoiala, ca e vorba de un soc pozitiv, datorat senzatiei de neimaginat in urma cu doi-trei ani: melodia induce o stare de placere in carne, nu doar in creier. Sunetul pus pe disc e inregistrat la rezolutia de 96.000 Hz, cu echipamente profesionale gindite sa lucreze intr-o suita coerenta, asemanatoare unei orchestre simfonice. Pentru ca, daca reflectam un pic numai, genul de muzica practicat de trupele sus-numite poarta si denumirea de simfonic-metal, sau progresiv-metal. Or, ca sa obtii o simfonie, fie si metalica, trei chitare si-o toba nu sint suficiente. Nici o singura voce masculina strofocata pe sapte octave. Nici un cor de girls together occasionally (GTO, pentru mai virstnici) nu ajuta la nasterea atmosferei de act cultural intens. Pentru partea tehnica exista o explicatie limpede, oferita de-un inginer sunetist de la Douglas Sax Lab: lucrul in Hi-Resolution urmareste sa dea ascultatorului final (audiofil sau ba) posibilitatea de-a auzi in sufrageria proprie ceea ce muzicianul aude in studio. Pentru „mesajul“ artistic…
Aici, lucrurile pot fi discutate, disecate, divagate, diversificate, etcaeterate. Nu ma pot preface: si-n zona asta e destula umplutura de trupe, solisti, soliste, manageri si asa mai departe. Daca un nume are succes cu o realizare inedita, o mie de alti „altii“ navalesc la imitat, copiat, plagiat, denaturat pina ajunge… rasuflat. Despre Lacuna Coil ce sa spun? Faptul ca sint „deschizatori“ in turneul american actual pentru Megadeth si Motorhead le atesta valoarea, cel putin de moment. Desi cariera lor e ceva mai lunga de-un deceniu si mai consistenta de-un hit onorabil, inca ezit sa le acord incredere neconditionata. Si asta din cauza concesiilor facute genului asumat: poarta toale tipice dark-metalistilor (negre, desigur!); au scenografie adecvata, de exemplu, coperta discului, pe care sint fotografiate fiole de ceva presupus a fi adrenalina. Tot neagra, evident! Dincolo de abtibilduri, putine sabloane din arsenalul stilistic binecunoscut: alternanta de pasaje (g)rele – momente lirice, voci impletite armonios, riffuri sacadate convingator, melodicitate…
Adrenalina este, dar una cu frisca!