Wings a fost considerat pierdut o buna bucata de vreme pina cind la Cinemateca Franceza a fost gasita o copie. Negativul original, spune Wikipedia, nu mai exista, cu exceptia unui duplicat negativ, degradat, adapostit in arhivele racoroase de la Paramount Pictures. Nu multa lume stie cit de precara e viata filmelor, mai ales a filmelor vechi. (Nu degeaba Martin Scorsese e atit de activ in munca de restaurare a capodoperelor vechi si de lamurire a altora ca acest lucru nu necesita aminare.) Se spune despre teatru ca e o arta efemera, dar aproximativ 90% din filmele facute la inceputul istoriei cinematografului s-au pierdut de timpuriu, mai ales pentru ca au fost arse ori spalate. Dupa 1918, publicul n-a mai vrut sa vada filme facute inainte de razboi – erau deja invechite –, asa ca majoritatea au fost distruse in anii ’20. Un alt prag l-au reprezentat anii ’30, cind s-a trecut de la filmul mut la filmul vorbit. Si atunci s-au topit multe filme. Trecerea de la pelicula nitrat la pelicula acetat a provocat alte distrugeri la inceputul anilor ’50. Peliculele nu mai erau de-acum inflamabile, deci erau mai sigure. In mod paradoxal, odata cu distrugerea filmelor s-a conturat si dorinta oamenilor de a pastra istoria acestei noi arte. Prima cinemateca din lume, cea de la Stockholm, a fost infiintata in 1933, dar rusii aveau arhive specializate inca din anii ’20.
Asa ca negativul de la Wings a fost curatat de impuritati si zgirieturi, muzica originala a lui J.S. Zamecnik a fost reorchestrata, iar pe alocuri au fost adaugate efecte vizuale, mai ales jerbe de flacari, pentru a face confruntarile aeriene si mai spectaculoase. Ce impresie iti poate face azi Wings, cind ai la indemina lupte aeriene simulate in intregime pe computer? Pai „in the good old days“, luptele aeriene din filme erau pe bune. Nu doar William A. Wellman le-a filmat asa, dar el a gasit o solutie tehnica stralucita. Pentru ca nu era loc in avion si pentru pilot, si pentru operator, si pentru aparatul de filmat, avioanelor li s-a montat cite un aparat de filmat pe bord, iar cei doi actori principali, Charles „Buddy“ Rogers si Richard Arlen (primul a invatat sa piloteze inaintea filmarilor, celalalt fusese pilot in razboi, la fel ca William W. Wellman, producatorul Lucien Hubbard si scenaristul John Monk Saunders), au pilotat si s-au filmat singuri.
Hell’s Angels, pe muchia dintre filmul mut si filmul vorbit
Nebunii din acestea se practicau in acea perioada, ceea ce face din aceste filme niste raritati. Si Howard Hughes a filmat pentru Hell’s Angels avioane adevarate facindu-se ca se bat. Filmul sau a iesit in 1930, pe muchia dintre filmul mut si filmul vorbit. Cind Hughes a inceput productia, Hell’s Angels era gindit sa fie mut, dar aparitia Cintaretului de jazz in ’29 (care nu era cu totul vorbit, dar avea secvente muzicale si vorbite) l-a facut sa-si reevalueze optiunile. Initial, Hughes era doar producator, dar pe urma s-a implicat in regizarea luptelor aeriene, asa ca a folosit un alt regizor, James Whale, pentru celelalte secvente (mai ales cele care o implicau pe necunoscuta de 18 ani Jean Harlow). Ce s-a intimplat pe platou la Wellman s-a intimplat si la Hughes. Un pilot a murit in timpul filmarilor la Wings, iar alti patru au platit tributul pentru Hell’s Angels. (Tot vorbeam deunazi despre filmul lui George Roy Hill, The Great Waldo Pepper, si despre fostii piloti din razboi care in anii ’30 faceau pe cascadorii in filme, luindu-se in serios.) Secventele finale din Hell’s Angels bat toate efectele pe computer realizate vreodata pe acelasi subiect, nemaivorbind ca te fac sa uiti ca picotisesi pina atunci. La Wings nu te plictisesti deloc. Poate e meritul lui The Artist ca ne redeschide apetitul si atentia pentru aceste filme si ca ni-i apropie pe cei care jucau in ele. Actorii din Wings sint nu doar talentati, dar – mai ales cei doi baieti – cu un fizic foarte modern. Ar putea fi niste actori din zilele noastre. Parintii personajului care moare reactioneaza uman, convingator la aflarea vestii (nu-si dau ochii peste cap cum stim ca se facea in filmele mute). Pina si zgubilitica Clara Bow se dezambiguizeaza. Intre acea perioada si vremea noastra distanta e mult mai mare pe ecran decit in arhitectura, de pilda. Cladirile din acea perioada nu ni se par atit de vechi ca un film mut fata de un film actual. Unele prejudecati legate de filmul mut sint provocate insa de tehnica (atunci cind nu vin din mentalitate). De pilda, machiajul ciudat in care actorii aveau fetele palide si buzele foarte intense nu era neaparat o moda. Pelicula ortocromatica, folosita pina a aparut cea pancromatica, nu era sensibila la rosu, asa ca buzele rosii apareau pe ecran aproape negre, ceea ce dadea fetei o paloare si mai contrastanta.
Wings, de William A. Wellman. Cu: Clara Bow, Charles „Buddy“ Rogers, Richard Arlen
Hell’s Angels, de Howard Hughes. Cu: Ben Lyon, James Hall, Jean Harlow
Galerie foto
