“Inainte de «Pilote», fiindca banda desenata era facuta numai pentru copii, autorii trebuiau permanent sa se intrebe daca un gag era sau nu la nivelul publicului, erau siliti permanent sa se cenzureze. Publicul lui «Pilote» era deja un public mult mai virstnic, adolescenti, studenti etc.” , aminteste tatal lui Gai-Luron. “Desenatorii aveau o mai mare libertate de actiune, puteau sa fie mai creativi…”
Dar in anii ‘60 nici aceasta doza suplimentara de libertate nu va mai fi suficienta, pe masura ce publicul si intreaga societate se schimba. Presa se schimba si ea. In 1960 se naste provocatorul jurnal de umor “Hara-Kiri”, in 1969 Wolinski scoate pe piata “Charlie Mensuel” (revista de BD care se voia in acelasi timp si nostalgica, si de avangarda), iar in 1972, paradisul “Pilote” se fisureaza: o parte din redactie (Claire Bretcher, Nikita Mandryka si Gotlib) pleaca pentru a fonda “L’Echo des Savanes”, primul jurnal de BD pe care era trecut avertismentul explicit “pentru adulti”.
Acesta a fost un prim “val” de rebeli. Al doilea urma sa plece intr-o directie noua…
Asociatia umanoizilor
Impins de la spate de Nikita Mandryka (tatal lui Concombre Masque), un tinar critic si scenarist de BD pentru fanzine si “Pilote”, Jean-Pierre Dionnet, isi antreneaza doi colegi intr-o aventura extraordinara in decembrie 1974.
Cei doi sint deja niste nume. Primul, Phillipe Druillet, se remarcase la “Pilote” drept “autorul BD care a explodat limitele cadrajului” cu aventurile fantastice ale lui Lone Sloane, BD fantastic inspirat in egala masura de space opera si Lovecraft. Al doilea se numeste Jean Giraud si este desenatorul unei serii de mare succes, western-ul Blueberry, realizat pe scenariile lui Jean Michel Charlier. De citiva ani insa, Giraud isi dezvolta o a doua personalitate care, sub pseudonimul Moebius, exploreaza limitele fantasticului si subconstientului.
Cei trei, plus un al patrulea, omul de afaceri Benoit Farkas, fondeaza o mica editura numita Les Humanoïdes Associes, cu scopul de a publica trimestrial o revista de BD dedicata in intregime SF-ului si fantasticului. O revista al carei prim numar, legendar azi, apare in ianuarie 1975 si care poarta titlul “Metal Hurlant”.
Acest prim numar arata directia in care autorii lui “Metal” vor sa se indrepte. Cele 68 de pagini, dintre care 18 color, contin in special lucrari ale fondatorilor Druilet si Moebius. Acesta din urma debuteaza aici doua dintre personajele lui marcante: Maiorul Grubert si Arzach ale carui aventuri fac senzatie in lumea BD, fiindca seria care ii este dedicata este complet lipsita de text. Alaturi de ei, debuteaza un tinar autor, Jean Claude Gal, cu o serie heroic-fantasy, Les Armees du Conquerant. Noutatea o reprezinta alta serie fantasy, Den, a unui autor american, Richard Corben, vedeta in underground-ul american.
“Era ceva ce nu mai existase pina atunci. Punea benzile desenate intr-o perspectiva cu totul noua”, avea sa spuna Corben, ani mai tirziu.
Soclul de “Metal”
“Metal Hurlant” este un succes. Revista trece in numai un an de la aparitia trimestriala la cea lunara, cu un numar sporit de pagini. Sumarul ramine dedicat “programului” initial, privilegiind banda desenata fantastica, realizata intr-o diversitate de stiluri.
Pe linga autorii-editori, se formeaza foarte repede o echipa extrem de diversa care aduna laolalta atit nume mari (Alexis, Marcel Gotlib, Nikita Mandryka, Jacques Tardi, Enki Bilal, Caza, F’Murr, Jean-Claude Forest, Jacques Lob, Paul Gillon etc.), cit si autori din alte tari (Vaughn Bode, Alain Voss, Sergio Macedo, Daniel Ceppi) sau tinere talente, precum Serge Clerc, Frank Margerin, Dominique He, Chantal Montellier, Michel Crespin, Francois Schuiten. “Metal” se dovedeste astfel un mare descoperitor de talente.
Tot in “Metal Hurlant” avea sa debuteze un personaj insolit, devenit aproape peste noapte unul dintre cei mai importanti scenaristi BD din Franta. Imediat dupa primul numar al revistei, Jean Moebius Giraud avea sa fie implicat intr-un proiect urias de adaptare a romanului Dune de Frank Herbert de catre cineastul chilian Alessandro Jodorowsky, foarte cunoscut prin filmele sale El Topo sau Muntele sacru. Dar proiectul faraonic al lui Jodorowsky este doborit sub povara unor ambitii mult prea mari si a unui buget extravagant pentru epoca respectiva. Prin “ruinele” lui, cea mai mare parte dintre artisti sint recuperati citiva ani mai tirziu de Ridley Scott pentru Alien. Jodorowsky ajunge sa se reconverteasca insa la BD si, impreuna cu Moebius, sa lanseze in 1980 in paginile lui “Metal” celebrul ciclu SF esoteric Incal, care, de-a lungul vremii, avea sa devina un urias bestseller si sa nasca alte cinci cicluri, realizate cu desenatori diferiti.
Alaturi de planse de BD, revista contine si multe cronici de carte si film (SF), de muzica (“metalul” din titlu nu e chiar degeaba, desi autorii sint mai degraba influentati de jazz si rock progresiv), insa seriile extraordinar desenate sint cele care fascineaza publicul si care fac ca “Metal Hurlant” sa devina, in scurta vreme, in intreaga lume, intruchiparea benzii desenate “adulte”. Formula incepe sa fie copiata curind si de alte reviste.
In acest timp, Editura Les Humanoïdes Associes (cunoscuta si ca Humanos) continua sa creasca si sa prospere, scotind in album parte dintre seriile aparute initial in revista, dar si opere ale altor autori, cum ar fi Hugo Pratt, serii clasice americane sau autori erotici. Humanoizii sint cei care, in 1975, publica Necronomicon, primul album de arta al celebrului suprarealist elvetian, H.R. Giger. Exista insa si esecuri care mentin ani la rind dificultatile financiare ale editurii.
“Metal” american
Tot in 1975, editorul american al revistei de umor “National Lampoon”, Leonard Mogel, descopera “Metal Hurlant” in timpul unei vizite la Paris si cumpara imediat drepturile pentru o editie americana. Aceasta apare in aprilie 1977, sub titlul “Heavy Metal” si are un mare succes – in doar citeva luni tirajul depaseste suta de mii de exemplare. Trei ani mai tirziu, era lansat filmul de animatie Heavy Metal care adapta mai multe povesti scurte aparute in paginile revistei, pe o coloana sonora realizata de nume grele ale stilului muzical omonim (Black Sabbath, Blue Oyster Cult etc.).
In acelasi timp insa, editia americana inlocuieste treptat mare parte din autorii europeni cu talente locale, spre tristetea lui Dionnet care isi da seama ca, odata ce a vindut drepturile, nu are nici un control editorial asupra acestui frate “metalic” de peste Atlantic. Cel mai mult rezista in sumarul SUA autori uriasi, precum Moebius sau Phillipe Caza.
Insa “Metal Hurlant” continua sa fie un succes fiindca apar si alte editii internationale – in Germania in 1980, in Spania si Italia in 1981, in Olanda in 1982, in Suedia si Danemarca in 1984.
In 2012, editia americana reuseste inca sa fie pe piata, dar cu un tiraj decimat. Ea a fost “rascumparata” in 1992 de Kevin Eastman (autorul Testoaselor Ninja) care a ajustat-o conform gusturilor sale si care a incercat sa si produca un nou film, Heavy Metal 2000.
Finalul
La fel ca majoritatea marilor reviste de BD aparute la inceputul anilor ‘70, in ciuda succesului si statutului legendar capatat in ochii publicului, si “Metal Hurlant” avea sa fie sortit disparitiei. Deja in anii ‘80 incepuse sa piarda viteza printr-o directie editoriala care s-a instrainat incet si sigur de intentia initiala. Mare parte din autorii de baza, inclusiv fondatorii, se indepartasera, atrasi de alte orizonturi. Avea sa dispara in 1987, pentru a fi resuscitata de Humanos in 2002 intr-o formula al carei scop era mai degraba lansarea tinerilor autori sub contract cu editura. A doua moarte avea sa survina foarte repede, in 2006, si sa se dovedeasca definitiva. Les Humanoïdes Associes exista inca si este una dintre cele mai mari edituri de gen din Franta, cu “exporturi” in toata lumea, multe dintre acestea fiind zecile de reeditari dupa operele “clasice” din portofoliu.
La o conferinta tinuta anul trecut in cadrul Festivalului Comic-Con de la Paris, Jean-Pierre Dionnet si Frank Margerin, doi dintre realizatorii revistei, au tras concluzia ca, fara sa isi fi propus asta, “Metal Hurlant” a deschis poarta si “a balizat” drumul unei miscari contra-culturale care a devenit, in timp, “cultura” si ca moartea revistei “a generat Big-Bang-ul care a lovit apoi intreaga banda desenata moderna”. Ramin in urma o lista lunga de autori clasici, un catalog de capodopere ale genului si un impact formidabil asupra artei secventiale.
O posibila concluzie este formulata de Christian Marmonnier, coautor al volumului “Metal Hurlant” – la machine a rever, aparut in 2005: “«Metal» a fost leaganul unei culturi astazi banalizate. Genurile literare si artistice descoperite in paginile revistei, majoritatea lor arte minore al caror papa era Dionnet, sint astazi celebre, asimilate in marea cultura. Temele si ideile dezvoltate in revista au precedat cam toate tendintele ulterioare. In ciuda certurilor deseori virulente din cadrul redactiei, revista a facut multa vreme dovada unui eclectism nebun si aberant pentru majoritatea editorilor contemporani. Un eclectism pasional care urla «Noi formam o mare familie!». Din pacate, aceasta mare familie improbabila s-a dizlocat, lasind in urma doar urmele unui editor iesit din tipare si umbra unei deschideri de spirit care nu mai este”.
Cum a schimbat “Metalul” (In parte) lumea
Benzile desenate publicate de “Metal Hurlant” au avut un impact urias care a reusit sa treaca de granitile universului BD. In mare parte, aceasta se datoreaza faptului ca, prin editia americana, universurile create de autori precum Moebius sau Druillet au ajuns cunoscute de multi dintre tinerii cineasti americani, autori ai unor filme cu mare impact la public. De asemenea, Moebius si alti autori asociati Humanoizilor au lucrat la filme, accentuind aceasta influenta. Sint de notorietate declaratiile unor George Lucas sau James Cameron (chiar Spielberg sau David Ficher), care recunosc influenta pe care aceasta revista a avut-o asupra lor.
Cazul cel mai explicit este cel al lui Ridley Scott. Acesta lucrase cu Moebius si Giger la Alien, dupa care s-a lansat in realizarea celebrului Blade Runner. Planse din “Metal Hurlant” impodobeau peretii biroului sau din Londra. Cind a fost pus in situatia de a-si imagina un Los Angeles din anul 2019, regizorul britanic si-a ales ca punct de plecare banda desenata The Long Tomorrow, realizata de Moebius pe scenariul lui Dan O’Bannon.
De la aceasta saminta initiala, universul futurist din Blade Runner a fost creat de Scott cu ajutorul unor artisti precum “futuristul vizual” Syd Mead, cu o grija maniacala fata de autentic, posibil si realism. Blade Runner nu a fost un mare succes in sala in anul aparitiei sale, 1982. Capodopera a genului SF, el s-a dovedit in timp un film cult cu o influenta extraordinara in afara genului: arhitectura, design, moda etc. Astazi, in 2011, Los Angeles-ul (si multe dintre marile metropole ale lumii) seamana izbitor cu megalopolisul scapat de sub control din Blade Runner. “Probabil singurul lucru care apare in film si pe care nu il avem inca sint masinile zburatoare”, remarca, la 20 de ani de la premiera, actorul Edward James Olmos.
Galerie foto
