– Fragment –
Chirvase, cel de altadata
• Ce nu stiti despre presa Epocii de Aur • Violul ca strategie editoriala • Securitatea in tipografie • Jos Iliescu!
Buna ziua, domnule Zarojanu. Numele meu e Stefan Barack. Intentionam sa incep mai modest aceasta marturisire, dar sa vedeti ce mi s-a-ntimplat. Am aflat ca un cetatean, ziarist si el – v-am zis oare ca sint ziarist? –, a ratacit o caseta cu inregistrarea unui interviu si, dupa ce-a cautat-o si-n frigider, i-a spus cu naduf unui coleg de redactie: „In doisprezece ani de jurnalism nu mi s-a mai intimplat asa ceva! „. Tare, nu? Ah!, am uitat sa precizez: tipul avea douazeci si sapte de ani.
Nene, atunci e cazul sa-mi amintesc ca la optsprezece ani am condus un post de radio! Bine, ma rog, era al liceului, si ce, asta nu se pune? Pai, nu m-a oprit alaltaieri administratorul blocului sa-mi spuna emotionat ca ma citeste si c-a fost si el ziarist, ca a scris la gazeta de perete a scolii? Foarte multi ziaristi p-acilea, ati observat.
Deci. Intr-a doispea, impreuna cu G.R.-ul – a nu se confunda cu J.R.-ul –, am pus mina pe postul de radio („Atunci i-am spus generalului: Ocupati garile!!! „) si ne-am apucat de facut emisiuni beton, cu versuri de Ana Blandiana si balade Led Zeppelin. Era Epoca de Aur, va dati seama ca dupa ‘89 am cerut diplome de disidenti, da’ cica se terminasera.
La inceput transmiteam in recreatii, evident ca n-asculta nici dracu’ si oricum nu s-ar fi auzit nimic, ca-n pauze era HAOS. Asa ca, enervindu-ne, i-am dat drumul, o data, la zece minute dupa inceputul orei! A fost demential. Profii – educati ca tot ceea ce tine de propaganda audiovizuala e sfint – au tacut brusc, in toate clasele, si i-au lasat sa asculte pe colegii nostri, care se prabusisera sub banci de ris. Pe tabla – integrale, desene cu refractia luminii, formula benzochinoaldehidei de sulfat de cupru si din difuzoare se scurgea Stairway to Heaven, peste care se auzea, soptita, o poezie de semantica dublu dubitativa.
Imediat ne-a chemat Gica. Gica era Gheorghe Ionescu, directorul adjunct, o figura de roman postmodern. Devenise legendar gratie Anuarului liceului, o chestie care costa 25 de lei si de care n-avea nevoie nimeni, da’ se tragea in tiraje de masa. Cind era stocul prea mare („Prin acumulari calitative, spre stocuri supranormative! „), lua citeva sub brat si intra la WC. Nu sa citeasca, frate, ci sa prinda elevi fumind. Erau acolo permanent. Ori exmatricularea, ori cumpara de bunavoie un Anuar. Tema pentru acasa: ce credeti ca alegeau?
Altfel, un tip super. Stia exact cit sa-ntinda coarda si ne-nvatase si pe noi acelasi lucru. De pilda: ploua cu scutiri false. La un moment dat i s-a pus pata si a cerut sa contrasemneze el fiecare scutire, ca dirigii erau mina-n mina cu noi, puteai sa le aduci adeverinta c-ai nascut sau ai facut transplant de cap (ceea ce, in unele cazuri, nici n-ar fi fost rau). Numai ca un handicapat care refolosise scutirea stergind-o inainte cu Pic nu se gindise ca un director, orisicit, foloseste stiloul, nu pixul. Gica a semnat si a vazut ca-i dispare semnatura in urma penitei. Din nefericire – altfel cazul s-ar fi soldat doar cu vinzarea citorva Anuare –, s-a-ntimplat sa fie pe-acolo directoarea plina, care, cum sa spun eu mai delicat?, era o vaca (uite c-am reusit), incit, nici mai mult, nici mai putin, a chemat Procuratura! Fals in acte si uz de fals, ma-ntelegi. Si au venit, neica, procurorii, District Attorney’s Office, State versus Pupils, si ne-au strins in sala de spectacole si ne-au anuntat ca vor lua la verificat, din urma, toate scutirile din anul ala, dar n-au apucat sa termine ideea, ca noi tisniseram deja din sala, alergind fiecare clasa spre dirigul/diriga ei, cu care ne-am incuiat care pe unde – noi, de exemplu, in laboratorul de chimie, la subsol, pe banci de lemn, in scunda taverna mohorita – si am inceput NOI sa verificam act cu act. Scotea biata doamna Bregovici, Dumnezeu s-o ierte, cite o scutire si zicea:
— Valeria, 13-15 iunie, de la Sectia de Pediatrie a Spitalului Panduri…
— Nu! tipa Vali. Sectia aia s-a desfiintat de doi ani!
Am avut asa: sectii desfiintate sau niciodata infiintate; un spital dezafectat; trei doctori emigrati legal si unul fugit – toate inainte de emiterea documentului; plus unsprezece scutiri de la unitati sanitare in functiune, semnate si stampilate de medici in activitate, numai ca fara sa fi avut vreodata in fata bietul adolescent suferind de varice sau ceva similar. Evident, oamenii preferau sa ramina cu absente nemotivate decit sa intre la puscarie.
Bun. Gica a stiut totul (vaca n-a stiut si n-a inteles nimic, iar ancheta s-a stins din lipsa de probe). Mai mult, a recuperat de la dirigi toate plastografiile si le-a pus bine. In ultimele zile de liceu, cind o cam luaseram razna – veneam la scoala in costume de teatru, jucam sotron in curte, aruncam cu baloane in timpul orelor, chestii de-astea –, a chemat la el sefii de clase si ne-a spus:
— }ineti-va oamenii in friu! Nu vreau sa patesc ca anul trecut, cind a venit unul in ultima zi de scoala in pijama, in trasura!
Genial! Nu stiam. Ne-au sclipit ochii de ideea primita gratis, dar Gica ne-a curmat entuziasmul:
— Vedeti ca scutirile alea sint la mine in fiset…
Am priceput subtila aluzie si am cazut la pace.
Ma-ntreb, domnule Zarojanu, daca ati inteles subtila mea aluzie la faptul ca eram seful clasei. Pentru cei tineri, sa precizam ca in acele vremuri seful clasei era secretarul UTC. O!, nu, nu inseamna ca invatam cel mai bine, fereasca sfintul, si nici nu eram cel mai cuminte – asta chiar ca-i tare! – sau cel mai conform cu normele ideologice. Ci doar ca fusesem ales de colegi cu speranta ca o sa-i apar cel mai bine tocmai de sus-zisele norme. Ceea ce eu zic ca am si facut.
OK, erau niste j’ de mii de paranteze.
Ne cheama asadar Gica pe G.R.-ul si pe mine si ne ia la refec. Noi – capul jos, tacere sfioasa. Insa cind ne-a dat afara (Dismissed!), G.R.-ul a inaltat trufas capul si a zis:
— Da’ sa stiti ca a fost prima emisiune care s-a auzit!
Gica a miriit si-atit. Incidentul n-a avut nici o urmare daca e sa neglijam uralele cu care ne-au intimpinat colegii. Dar va-ntreb: de ce sa le neglijam?
La inceputul deceniului opt al secolului trecut (este ca suna istoric?), aveam senzatia ca sint poet, motiv pentru care bombardam cu versuri redactiile revistelor literare, fara alt rezultat notabil decit acela ca o data mi-a raspuns, la „Posta redactiei”, o mare poeta. Si n-a zis sa ma apuc de baschet!
Dupa o vreme, am decis totusi ca nu este cazul sa insist cu versurile si am virat spre proza. Cind mi-am vazut prima data numele in Complementul Literar-Artistic al gazetei tinerei generatii presupus comuniste, sub o proza mega-scurta, era sa lesin. Cu ziarul in mina si lacrimi in ochi, am iesit din redactie si, pe la jumatatea distantei pina la picioarele lui Lenin, m-am intors, m-am uitat la mamutul numit Casa Scinteii si am zis cu voce tare: „O sa te cuceresc io intr-o zi! „. Linga statuie era un militian blond si nu mult a lipsit sa-i spun de ce sint asa bucuros. Va imaginati scena? Beton. A doua zi, am avut ideea sugubeata sa relatez, intr-un articolas, ceea ce tocmai traisem. Iulian Chirvase, redactorul-sef al Complementului si mega-editorialistul de mai tirziu, a avut ideea si mai sugubeata sa-l publice, ba chiar pe prima pagina. Se numea „Debut la Complement”. Era primul meu articol.
(Loc de lacrimat nostalgic)
Casa Scinteii ma zapacise nu atit prin dimensiunea cladirii, cit prin lungimea coridoarelor. M-am gindit ca pe-acolo ar fi misto sa mergi cu patinele cu rotile (nu aparusera inca nici skateboardurile, nici rolele). Din pacate, n-am invatat nici pina azi sa merg pe vreun fel de patine, altfel poate ca as fi incercat.
Notiunea de redactie se reducea, in ochii mei de atunci, la doua incaperi. In una dintre ele, biroul lui Chirvase, am intrat doar de vreo trei-patru ori. De regula, bateam la usa, o deschideam cit un lat de palma, bagam capul si intrebam: „Buna ziua, se poate?” , la care el, aproape ingropat in manuscrise, raspundea obosit: „Mai tirziu… „. Numai ca eu nu puteam mai tirziu, eu, ca sa ajung acolo, imi faceam bilet de voie in interes personal, minutele lipsite se taiau din salariu, ce stiu copiii astia… Plecam, reveneam in alta zi.
Cind s-a pus problema sa debutez „oficial”, pe doua pagini, cu prezentare, poza si tot tacimul, am avut cu Chirvase o discutie ceva mai lunga. Grupajul meu de proze scurte se numea Viata la umbra, iar el mi-a zis:
— Inteleg unde bati, ca politica Partidului e un fel de umbra. Ei, bine, eu cred ca e o penumbra, adica ceva mai buna.
La care eu am tacut virtos, ca o stiam pe aia cu Quod licet Jovi, desi la latina luasem note din burta.
Mostenind pornirea epistolara a tatalui meu, am scris, de-a lungul anilor, mai multor VIP-uri dupa care eram mort. Asa i-am cunoscut pe scriitorul Raul Costiniu si pe omul de televiziune Cristian }opescu, pe care urma sa-l intilnesc abia la vreo optsprezece ani dupa intiia misiva.
I-am scris si lui Chirvase. Prima data chiar pe cind colaboram la Complement. Pentru ca nu reuseam neam sa stau de vorba cu el, i-am pus pe hirtie toate observatiile mele despre revista. Am aflat – pe surse – ca i-a placut ideea. Dar nici atunci nu m-a chemat sa discutam.
A doua oara i-am scris dupa Decembrie 1989, tot despre continutul publicatiei, cind era director la Rapidul de noapte. A publicat scrisoarea integral, fara comentarii. Dar si fara a tine cont de vreuna dintre observatiile mele.
A treia si ultima oara i-am scris atunci cind, intr-un articol, se arata dezamagit de faptul ca oameni pe care i-a lansat cindva se „iau” acum de el, nerecunoscatorii. Eram eu insumi, oarecum, un „produs Chirvase” si i-am scris ca recunostinta nu exclude ochiul critic. Din contra, ii analizezi mai cu apasare tocmai pe cei la care tii, cei de care iti pasa si care te-au dezamagit cumva. Nu mi-a raspuns si nici n-a pomenit mesajul cind drumurile ni s-au incrucisat din nou.
Dupa ce Andrei Serbanescu mi-a raspuns de citeva ori la „Posta redactiei”, am ajuns sa ne cunoastem. A ramas foarte socat de virsta mea aparenta: „Ia te uita! Aproape un adolescent! „. Ete, vax! Aveam douazeci si sase de ani. Dar, vorba bancului, nu-mi dadeai nici douazeci si cinci.
Andrei fiind un spirit efervescent, mi-a zis el mai multe. De pilda, ca ar trebui dat jos Lenin de pe soclu si sa fiu pus eu in locul lui (sa fi fost totusi o ironie?). Sau ca se afla intr-o situatie paradoxala, de fapt, eu ar trebui sa-l lansez pe el, nu invers. Texte care pe mine ma faceau praf, desigur.
S-a dezlantuit cu adevarat cind am incropit prima carte si el mi-a dat brinci spre o editura, unde am intrat pe miinile Mariei Boteanu, o respectabila doamna. Dupa o vreme, Andrei m-a-ntrebat ce-am mai facut cu editura.
— Pai, ce sa fac? Am lasat cartea si…
— Nu asa! s-a enervat el. Trebuie sa insistati, sa va duceti peste ea, sa-i duceti flori… Incercati s-o violati, o sa-i faca o impresie foarte buna!
Eram tinerel si ne-nvatat, asa ca nu eram foarte sigur ca glumeste.
Intre timp, Chirvase imi publica din cind in cind proza si articole – un soi de eseuri culturale. Urmare a unuia dintre acestea, m-am trezit acasa cu idolul meu absolut, Mihai Negulescu, capitanul textualismului romanesc. Imi luase adresa din redactie si sunase la usa atit de energic, ca a stricat soneria. Cind i-am deschis, in timp ce-mi cadea fata, mi-a zis:
— Am venit sa ma conving ca existi.
Sa spun ce-am simtit? Nu sint atit de meserias…
In a doua incapere din redactia Complementului in care am intrat se stringeau, mai ales spre seara, cei care scriau in revista. Unii erau, cel putin pentru mine, monstri sacri. Aveau loc lungi si vii discutii, din care nu-mi amintesc nimic, dar stiu sigur ca erau sclipitoare. Mai ales ca eu, intimidat, cam taceam.
Domn’e, era cit pe-aci sa spun ca asta a fost toata experienta mea jurnalistica ante-decembrista. Dar nu! A mai fost ceva numit Universitatea comunista, unde am fost chiar redactor! Revista aparea lunar si, inainte de a ajunge acolo, nici nu stiam de existenta ei. Am activat vreme de un numar si jumatate. Am participat si la prima mea sedinta de redactie, undeva in Preoteasa. Redactor-sef era Mihu Virlan, care avea sa devina dupa ‘89 cel mai valoros si mai international cunoscut dramaturg roman in viata.
Am o rugaminte: nu sariti cu „Aha!” , ca nu-i cum credeti. Dupa tentativa esuata de a schimba numele revistei (atunci am aflat ca nu doar numele, ci si aspectul grafic al titlului, pentru toate publicatiile din Romania, erau aprobate de Ceasca personal), a picat bomba: un numar al revistei a fost dat la topit, din tipografie, de catre Securitate. Ar fi misto sa fi avut vreo contributie, dar n-am avut. Am aflat post festum de scandal.
Doi colaboratori facusera un sondaj pe tema „Cit stiu membrii Asociatiei Studentilor Comunisti din statutul organizatiei”. In majoritatea facultatilor nu reusisera sa gaseasca studenti care sa stie macar unde este sediul ASC local sau cine este secretar al organizatiei, d-apai cu ce se ocupa. In fine, la o ora tirzie, ajunsesera la Matematica, unde aflasera ca nu mai sint in facultate decit studentii din anul 5, an de specializare. Cum majoritatea astora erau si membri PCR, exista riscul ca sondajul sa fie irelevant, adicatelea – nu-i asa? – nivelul cunostintelor sa fie semnificativ deasupra mediei. Obositi, reporterii insistasera: p-astia i-am prins, p-astia-i luam! Zis si facut. De la inceput, li se spusese subiectilor ca sondajul e anonim, dar, daca vor, pot semna. Rezultatul: nu semnase nimeni – si e de inteles: caci la „drepturi” stiau doar „dreptul de a alege si a fi ales”, iar la „indatoriri”, obligatia de a plati cotizatia.
N-ar fi iesit poate nebunia care a urmat daca autorii n-ar fi adaugat un paragraf intitulat „In loc de concluzii”, in care scria asa: „In conditiile in care cei mai buni dintre membrii unei organizatii nu ii cunosc statutul, se pune intrebarea in ce fel organizatia respectiva isi justifica existenta ss.m.t”. Era 1977…
Ca balul sa fie complet, in subsolul paginii (3, cea cu care se deschidea revista!) exista un „Mic indreptar pentru uzul secretarului de organizatie”. Din care citez: „Nu merge pe salile facultatii nici prea incet, nici prea repede. Nici prea incet, intrucit s-ar putea sa fii obligat sa semnezi prea multe cereri de 2% sburse sociale – n.m.t. Nici prea repede, intrucit s-ar putea sa treci pe linga tovarasul decan fara sa-l saluti”. Ultimul punct suna asa: „Citeste si mira-te cum a aparut asta fara stirea ta”.
Si n-a aparut!
Au fost multe, lungi si inspaimintatoare discutii de culise. Cu greu, Virlan obtinuse un exemplar din revista, cu care voiau sa mearga pina la prim-secretarul ASC pe Bucuresti, sa protesteze. Pina la urma, a trebuit sa renunte. Nu stiu daca vreunul a avut ceva de suferit. Eu, unul, am fost cautat, peste o vreme, de un individ bizar care, intr-o camaruta din Preoteasa, mi-a propus sa fac parte din echipa care va invia revista. A inceput prin a-i critica (ponderat totusi) pe cei care provocasera scandalul, dar a sfirsit prin a rabufni, spunind ca totul e o timpenie si nu se mai poate trai aici! Am plecat in tromba si nu m-am uitat inapoi.
Decembrie ‘89 m-a gasit programator – v-am spus oare ca sint programator? –, avind deja in spate trei locuri de munca, tot atitea sisteme de operare si mai multe limbaje in care fusesem obligat sa ma descurc. In acelasi timp, visam sa public o carte. De altfel, Viata la umbra, care avea sa apara dupa opt ani de asteptare, se afla in continuare in editura. Astepta pe un raft. Fata cuminte.
La un moment dat, Maria Boteanu m-a chemat, m-a invitat sa stau jos, a luat manuscrisul in mina, s-a uitat curioasa la mine si, in sfirsit, a spus:
— Ati scris o carte…
Am dat din cap spasit: da, am comis chestia asta. Ea insa a continuat:
— O carte care face gol in jur.
Gol s-a facut imediat capul meu.
— Eu personal i-as acorda prioritate fata de tot ceea ce avem in editura, dar, din pacate, planul editorial pe anul asta s-a facut in august anul trecut. Unde ati fost in august?
— La mare, am marturisit aproape in soapta.
M-a asigurat ca o sa apara in anul urmator. Apoi a adaugat:
— Sigur, vor fi citeva lucruri de modificat… Unele poate de scos…
Mi-am mai venit in fire. Ieseam din fictiune si reintram in Epoca de Aur.
Doi ani mai tirziu mi-a spus pe sleau ca e o problema faptul ca nu sint membru de Partid. Eram mort sa public o carte, deci am intrat in Partid. Asadar, la lunga lista de explicatii postdecembriste pe tema „De ce?” , mai adaugati una: ca sa publici o carte. Mai exact, in cazul meu: de prost. Ca de publicat tot nu s-a publicat decit la trei ani dupa Evenimente.
CARTEA
Mass Media Insider este povestea unui ziarist si a nenumaratelor redactii de ziare, reviste, posturi de radio si TV prin care trece din anii ‘90 incoace. Este povestea presei romanesti post-decembriste, spusa de un observator inteligent, ironic si onest. Dupa cum se spune, orice asemanare cu realitatea este intimplatoare. Multi insa ar putea recunoaste in paginile acestei carti evenimente si personaje faimoase din peisajul politic si mediatic al Romaniei contemporane.
AUTORUL
Tudor Calin Zarojanu este consilier in management si realizator la TVR. A fost sef de sectie, apoi redactor-sef adjunct la „Zig Zag” (1992-1995), redactor-sef adjunct la „Revista X” (1995-1996), redactor-sef la „Flacara” (1996-1997), seful sectiei „Actualitate” la „Cotidianul” (1997-1998), seful sectiei „Social-Eveniment” la Mediafax (1998-2001), senior editor la „Flacara” (2001-2005). Volume publicate: Viata ca troleibuz (proza scurta, 1992; Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru debut), Viata lui Corneliu Coposu (biografie, 1996; editia a II-a, 2005), Reluare cu incetinitorul (roman, 1997), Sfirsitul lumii (roman, Polirom, 2005), Copiii asfaltului (proza scurta, 2006), Juniorii Seniorului (2009), Cartea alba a porcului (2011).
Galerie foto
