Dezordinea preventiva este un roman „in farime“, in care, leac impotriva plictiselii cititorului neatent si indiferent, naratiunea se sparge la citeva pagini odata. Istorisirile convergente din acest roman se invirt in jurul redactiei de radio parizian in care lucreaza tinarul Matthieu, alaturi de alti citiva colegi intrati in rutina producerii de stiri (in studio) si in rutina discursului anti-mediatizare (in pauzele de cafea). Matthieu este de origine romana si a fugit impreuna cu tatal sau peste granita cind era copil, in anii ’80, iar mama sa a fost lasata in urma. Faptul a produs o trauma, suplimentara aceleia a pierderii patriei si limbii materne. Plecat de copil in lume, Matthieu este un om nou intr-o lume noua, asa incit parcursul sau va fi, cumva, exemplar. Alegerile pe care le va face aici vor avea o rezonanta mai ampla decit cea personala. Pus sa opteze intre cinismul ziaristului care ofera publicului stiri cit mai singeroase in forma cit mai cruda si compasiunea vinovata a celui care ar vrea sa livreze informatie in stare pura, dar nu are de ales, daca vrea sa supravietuiasca, Matthieu va fi uimit sa constate cit de putin conteaza informatia propriu-zisa (atunci cind, gresind, vorbeste despre treisprezece si nu trei victime ale unui atac in Orientul Mijlociu) si cit de puternica este pozitia emitatorului unui discurs de autoritate.
Asa ca el va gasi o a treia cale: din postura de redactor al jurnalelor de noapte, le va relata ascultatorilor non-evenimentele zilei, fapte ignorate de ceilalti, dar cu o relevanta si un simbolism oricum mai mari: un grup de maseuri orbi protesteaza impotriva unei calomnii televizate; niste tarani chinezi se ucid pentru gramezi de excremente, foarte pretioase, se pare, ca ingrasamint agricol; Vaticanul admite posibilitatea existentei fiintelor extraterestre; Bolivia comemoreaza anual pierderea iesirii pe care o avea la Oceanul Pacific in secolul al XIX-lea. Anarhismul sau blind si suav va trezi interesul unor ascultatori, care il vor integra in gherila lor urbana facuta in numele poeziei (flash-moburi cu versuri in locuri publice). Iar o misiune de reporter la un summit european il va confrunta cu cosmarul limbii de lemn contemporane devenit realitate.
O carte-dezbatere
In Dezordinea preventiva, Visniec dovedeste ca poseda abilitatile unui bun constructor de povesti, ce ofera mereu doar atita informatie cit sa stirneasca curiozitatea. Tot ceea ce afla cititorul in prima suta de pagini nu ii frustreaza capacitatea de intelegere, dar nici nu-i baga mura-n gura, antrenindu-l in actul lecturii. Noutatea, mai ales la inceputul cartii, e data de transpunerea unor forme dramatice in limbajul romanului. Monologul abunda, toate figurile din carte aparind mai intii sub forma unui discurs ce desemneaza o anumita pozitie ideologica, si nu de oameni in actiune. Astfel, sintem obligati sa percepem romanul ca pe o carte-dezbatere. Monologurile sale trimit catre anumite discursuri foarte recognoscibile din spatiul public de astazi. Exista, de pilda, un discurs critic cu privire la societatea hiper-mediatica (pe care expansiunea mijloacelor de informare in masa l-a facut actual inca de la inceputul anilor ’80, dindu-i inclusiv un lustru monden), dar si un discurs cinic, al celui care stie sa profite de pe urma incertitudinii existentiale venite din exces de informatie contradictorie, uneori furnizata deliberat falsa; si, alaturi de acestea, vocea omului „inocent“, naiv, care cauta valoarea vietii sale undeva, in afara lumii publice in care e nevoit sa se miste. Mare parte din miza romanului va fi sa jongleze cu aceste discursuri asa incit „dezlegarea“ reprezentata de finalul cartii sa nu para falsa.
Lumea hipermediatica prin care se misca personajul lui Visniec este o lume apocrifa, construita de un demon malefic, ca o perpetua umilire a spiritului ce cauta intr-insa un sens. Hidra presei pare capabila, la un moment dat, sa genereze realitate, o realitate perversa si corupta. Intr-o zona nenumita a globului, dar pe care onomastica pare s-o localizeze prin Balcani, izbucneste un conflict ciudat intre doua jumatati ale unei populatii odata omogene: impuscaturile inceteaza la ora siestei, cind se dau telenovele, si seara, la telejurnal. Rostul conflictului este sa fie televizat, mediatizat, sa faca stiri; dar dupa o vreme, publicul se plictiseste de el si razboiul continua, din inertie, cu morti si raniti adevarati, in asteptarea nostalgica a unui reporter, iar pina atunci combatantii vor filma ei insisi cu telefoanele mobile momentul cind sint impuscati si ucisi.
Este doar un exemplu al capacitatii imaginative pe care Visniec o poate mobiliza cu folos in scenariile sale. In alt loc, un summit european despre largirea parteneriatului pentru o lume mai ecologica se transforma intr-un cosmar: parteneriatul se va incheia cu adevarat, dar intre oameni si sobolani, astfel ca fiecare om va trebui sa poarte dupa sine o cohorta de sobolani care sa aiba grija de nimicirea tuturor deseurilor poluante produse de el. Imaginatia lui Visniec functioneaza la parametri putin obisnuiti, vocatia sa initiala, de poet, implinindu-se, iata, si pe tarim romanesc.
Lipsa unei teme cu adevarat grave
Cu toate acestea, lui Visniec ii lipseste o tema cu adevarat grava, o apocalipsa pe care sa o poata imagina la scara mare. Discutia despre neajunsurile excesului de informatie nu e suficient de solicitanta, iar multe dintre initiativele lirice ale autorului par fortate. In plus, tema puterilor si functiilor mass media este una intens ideologica, fie ca este vazuta ca o forma de inrobire informationala a cetateanului, fie ca ea il poate „elibera“, la limita, daca furnizorul de stiri devine anarhist. Autorul face mari eforturi sa isi suspende propria pozitie, aminind-o indelung, asa incit romanul sau sa para o arena unde aceste moduri de a gindi si de a vorbi se infrunta liber, intr-o maniera „dezideologizata“. Dar e imposibila atingerea idealului dezideologizarii intr-o carte care tocmai despre ideologie vorbeste. Montajul punctelor de vedere divergente (atribuite colegilor de redactie ai lui Matthieu: George si domnul Cransac, dar nu numai lor) nu reuseste sa disperseze impresia ca se urmareste sugestionarea cititorului. Intriga in care e amestecat Matthieu se dezleaga intr-un sens mult prea bine cunoscut: exista o salvare de la anomia mediilor suverane prin poezie, prin anarhism sau prin iubire.
Spre exemplu, jurnalistul recomanda: „Trebuie ca toti cei aruncati pe tusa, toti cei care au pierdut toate trenurile, toti cei care n-au fost niciodata avansati in grad, da, toti acesti marginali ar fi bine sa se adune si sa urineze impreuna pe simbolurile arogantei banului si ale puterii indiferente“. In alt loc, cititorii de romane ample, precum Muntele vrajit, sint descrisi ca niste eroi ai luptei impotriva imperialismului mass media, deoarece timpul lecturii ei il fura din „timpul de antena“ necesar imbecilizarii universale. E un protest visator si fara vlaga cel care opune simplul gest cultural (cititul unei carti) molohului informational, apocalipsei de biti, unde radio si hirtie de ziar.
Ceea ce i se poate reprosa lui Matei Visniec este, paradoxal, nu faptul ca sucomba prea repede in fata molohului informational, depunind armele scriitorului (chiar dimpotriva!), ci faptul ca, luptind pentru drepturile literaturii, nu crede suficient in ele. Imaginea literaturii in romanul sau este redusa la gest, la o simbolistica exterioara. Poezia este ceea ce recita pe strada oamenii care poarta cite doua cravate la git. Literatura este ceea ce iti ocupa timpul pe care ai putea sa-l petreci in fata televizorului. Iar gindirea artistica inseamna a spune la radio stiri bizare, in contratimp cu preocuparile zilei. Sint forme de viata culturala fade in absenta unei motivatii mai adinci, care vor fi invinse in cruciada lor plina de bune intentii impotriva lumii „deromantizate“ de pornografia mediatica. Dar literatura inseamna mai mult decit gestul de a spune o poezie sau de a deschide o carte. In carte, literatura si arta sint inlocuite cu ceva ce doar le semnaleaza existenta, dar nu si cuprinderea, valoarea si functiile. Din acest motiv, romanul Dezordinea preventiva, cu toate calitatile sale de inteligenta si imaginatie, nu reuseste sa fie apologia consistenta a actului poetic, asa cum aveam tot dreptul s-o asteptam de la Matei Visniec.
Matei Visniec, Dezordinea preventiva, colectia „Proza“, Editura Cartea Romaneasca, 2011
Galerie foto
