Odata mi-a trintit-o: „De ce n-ai zis ca imi dau astia onorariu, ca asa aveam impresia ca iti fac tie un favor“. In ultimul an mi-a facut doua: o data asta vara, in curtea de la TVR Iasi, cind am discutat, fara sa vrem, mai mult mondenitati decit literatura (nu ii scapa nimic, era divort mare intre Oana si Pepe), si acum, pe nametii astia, la Tele M, cind am riscat un dialog de un ceas intreg si am discutat cel mai mult despre Nichita Stanescu. „E 2-0 pentru tine“, m-a atentionat vinerea trecuta. Egoist vorbind, nu stiu cit de aproape s-a simtit publicul de Emil Brumaru, dar pentru mine a fost o ocazie sa fiu eu aproape de „imbufnarile“ si „delicateturile“ sale.
Lumea observa ca sinteti tot timpul imbufnat, aveti o imbufnare caracteristica. Ce va nemultumeste tot timpul?
In ultimul timp ma nemultumeste faptul ca imbatrinesc, ceea ce se observa foarte bine prin reactiile pe care le au femeile fata de mine. Adica nu mai au nici o reactie pur si simplu, se uita ca prin sticla pe strada la mine! Iti dai seama, chestia asta nu poate sa te binedispuna! Sau ca maxim semn de tandrete, ma duc sa imi cumpar cite un timbru si imi spune: „Lipiti-va dumneavoastra timbrul!“. De fapt, asa e cutuma… Dar pe mine m-a intrigat, chiar i-am spus: „Dar ce, dumneavoastra nu aveti limba?“. Depinde unde ma prinzi, adica ce, pe strada sa fiu asa… intr-o dulce veselie? Trebuie sa mergi pe Cuza Voda zimbind?
Nici interviuri nu prea mai dati…
Pai, am dat citeva interviuri lungi, cel de pe Liternet, cu Daniel Cristea-Enache, care a avut vreo cinci episoade! Pe la al patrulea deja ma cam terminasem! Depinde si de zi, si de ce se intimpla, de contextul politic…
La mine tema „femei“ era abia pe locul 9, ati inceput cu ea.
Da, bine… Acum trebuie sa vorbesc despre poezie?
Care au fost reactiile atunci cind ati scris poezii pentru femei? Valeria Seciu a fost atit de incintata, incit v-a invitat la teatru pentru a o auzi recitind pe scena…
Era, de fapt, un distih pe care i l-am dat sotului ei, Octavian Cotescu. A citit dedicatia si a inceput sa rida. Era… „Sint sensibil, fa, sensibil/ Pina la oribil“. A venit dupa aceea Valeria Seciu in Iasi cu un recital si mi-a dat un telefon sa ma invite. Eu eram foarte entuziasmat ca am dat lovitura si m-am dus la ea la hotel. Bineinteles ca am vrut sa intru si in camera si mi-a spus: „Nu, nu, nu, nu, astepti jos, mergem pina la teatru!“.
Apropo de femei, la un moment dat rememorati faptul ca Nichita Stanescu va trimitea scrisorile in acelasi plic cu ale iubitei sale, Gabriela Melinescu, pentru a arata „cine e seful“.
Bine, de fapt se stia clar ca m-am intilnit cu Nichita Stanescu acasa la Gabriela Melinescu, el statea la ea. Era casatorit, dar plecase de mult din casnicia aceea a lui… Pe mine ma enerva foarte mult Nichita. Cind am luat Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor in ’71 pentru volumul din ’70, m-am dus prima oara sa il intilnesc, chiar cu tot cu premiul care se punea intr-un tub. El era doar cu vreo trei ani mai mare ca mine, eram cam de-un leat, doar ca eu am debutat abia la 31 de ani, el era deja celebru. Cind m-am dus eu la Dolhasca, prin ’63, el era deja la debut. I-am prins si cartea de debut, culmea, la o librarie din Falticeni, ca in Iasi nu era. Si am avut atunci si eu curajul sa ma duc la Nichita Stanescu.
Si ce va enerva la el?
Nichita este, a fost si va fi un mare poet. Pentru ceilalti poeti era foarte important modul in care el se comporta, pentru ca era dat ca un exemplu. Daca poetul Nichita Stanescu, si asta m-a scos pe mine din minti, apare la televizor si spune ca scriitorii trebuie sa viziteze fabricile… Si ca pentru poezie e important sa ii vedem noi pe oamenii muncii… Gargariseli de astea…
Bine, era si imediat dupa momentul Tezelor din iulie. Asta era cutuma!
Pe mine nu ma interesa cutuma. Ii mai aparuse o carte si la Editura Militara, Rosu vertical. M-am legat atunci si de ce chestia asta. De ce Rosu vertical? „Ei, uite asa ca imi place mie, tie nu iti place?“, mi-a spus. Plus ca el era cu „necuvintele“, iar eu imi doream din toata inima sa scriu cu cuvintele.
Si discutia cum s-a desfasurat?
In fata lui eu am tacut mai mult, iar Nichita s-a dezlantuit. Era absolut cuceritor cind incepea sa vorbeasca si o facea ore in sir! A vorbit la nesfirsit, ceasuri intregi si a si baut in timpul asta. Bineinteles ca am baut si eu, dar el era si obisnuit.
Si cu starea de nervozitate ce s-a mai intimplat?
Toata starea aceea s-a topit, m-a cucerit si pe mine, era absolut fascinant. Vorbea poezie pur si simplu, era o placere sa stai cu dinsul.
Mai tine loc poezia de ceva?
De ce sa tina?
De foame!
Eu cred ca poezia se citeste oricind, dar sint categorii de public, banuiesc ca cei tineri citesc mai mult. Nu am idee. Cind eram eu la Medicina, colegii mei nu citeau nimic, habar nu aveau.
Dar avem multi poeti din rindul medicilor!
Da, se pare ca medicii sint mai apropiati de poezie. Prin formatie esti mai aproape de oameni. Daca eu as fi spus ca medic sa fim mai aproape de oameni, as fi fost credibil, dar Nichita, care era foarte abstract, sa spuna ca poetii trebuie sa fie aproape de muncitori…
Sustine presa ca sinteti cel mai cunoscut scriitor din orasul Iasi. Va simtiti ca atare?
Nu, domnule, nici aia din bloc nu ma cunosc. Sint doamne foarte…
Respectabile.
Nu, nu respectabile, foarte dragute sa le spun, eu le salut, dar mai ales una bate recordul. O salut de ani de zile si nu imi raspunde niciodata. Si am intrebat-o si pe fiica-mea ce se intimpla si mi-a spus: „Tu nu o stii, ca e cam asa…“. Nu ca o salut asa de la distanta, dar ne pocnim nas in nas, eu deschid liftul, eu sa ies si ea sa intre. „Salut!“ si ea… lemn!
Cu barbatii din bloc aveti o relatie mai buna?
Da, normala… Domnule, cind salut o femeie si aia nu imi raspunde, ma cam… mihneste.
Si totusi nu simtiti nici un pic de faima? Sa nu luam drept reper unic blocul dumneavoastra. Citi cititori de poezie pot sa fie intr-un bloc? Unul?
Are totusi zece etaje, s-ar putea sa fie mai multi.
Doi!
Adica eu si cu fiica-mea. Dinescu spunea: „Eu sint cel mai mare scriitor din Dristor – statea pe atunci in Dristor, cu Denisa –, iar tu esti cel mai mare poet de pe Cuza Voda din blocul «Plomba»!“. Cam asta e cu cei care ma cunosc… Era, saracul, unul pe acelasi palier cu mine care stia ca scriu, dar si ala o murit…
Mai pot fi cucerite femeile cu poezii de dragoste?
Da, le cucereste poezia, dar nu poetul. Eu am dezamagit pe multa lume. Aveam volumele Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, se gindeau la un om subtire, elegant. Si eu eram un tip grasuliu!
Nu era pe atunci poza autorului pe coperta.
Nu, poza a aparut mai tirziu. Pozele mele dinspre batrinete sint mai expresive decit cele din tinerete. Si dezamageam pe toti, eram o permanenta dezamagire vizuala cind ma zareau. Nu cadea nimeni in bratele mele. Chiar ii invidiam pe cei care aveau succes la femei. Cind m-a vazut Nichita Stanescu prima data mi-a spus: „Bai, tu esti de la tara, trebuiesti dus la femei! E primul punct! Cunosc eu o tipa blonda, prezentabila, prezentatoare la TVR de limba germana“. I-a dat telefon, dar nu a raspuns, a fost un fiasco.
Daca va da cineva doua poezii, una scrisa de un barbat si una de o femeie, va dati seama care apartine unui poet si care unei poete?
E drept ca te astepti ca poetele sa fie mai delicate, dar uite, Angela Marinescu este de o duritate blindata. Sau generatia tinara, care scrie o poezie de pivnita, de gang, despre mizerie, cum e Dan Sociu cu Fratele paduche, are o perceptie a cotidianului extraordinar de puternica. Ei sint prea cazuti in zona asta!
Nu mai are poetul imaginea aceea de pierde-vara?
Nu-i usor, trebuie sa renunti la foarte multe lucruri! Sint momente de renuntare.
Poti trai din asta?
Poate Cartarescu, dar el nu mai scrie poezie. Nu stiu vreun poet roman care sa traiasca din scris. Fiecare are un serviciu. Un poet nu poate merge pe principiul „anul si volumul!“, numai Nichita a scris de-a valma cite doua carti pe an.
Cum erau iernile la Dolhasca?
Asa grozavii ca acum nu am vazut. In cea mai grea iarna pe care am prins-o am pus mina pe lopata ca sa-mi fac drum pina la portita. Dupa aia, pe drum se putea merge. Nu erai blocat in casa, cu ferestrele acoperite de zapada. Noi, medicii, aveam si o bucurie cam sinistra: Salvarea nu mai putea sa mearga de la Falticeni la Dolhasca, intr-o iarna s-a blocat totusi drumul. Si stiam sigur ca nu mai vine nici un inspector. Problema urgentelor o puteam totusi rezolva la Dolhasca, dar nu era la fel in satele din imprejurimi.
Era un spital in toata regula!
Da, era un spital cu 30 de paturi si tot la Dolhasca mai era si un dispensar. Mai era si un cabinet stomatologic…
O situatie mai buna ca azi!
Da, voiau sa faca Dolhasca oras, am vazut si o macheta, ca aproape de unde locuiam eu trebuia construita si o piscina!
Va propun sa schimbam subiectul. E absolut necesar ca un poet care scrie poezie erotica sa aiba si o viata asemenea?
Iti dau un raspuns foarte clar. Are citeva momente in viata care sint tumultuoase, cum le spui. Dar daca el s-ar ocupa numai cu chestia asta, n-ar mai scrie nimic. Poezia, de fapt, se isca atunci cind iubirea e la o oarecare distanta, cind tinjesti dupa iubita, cind doresti s-o vezi si atunci ti-o inventezi pe hirtie. }i-o imaginezi, o lauzi… In viata nu poate fi ca in poezie si daca ar fi, te-ar consuma, n-ai mai putea scrie, n-ai avea timp. Daca tot timpul ai agata cite o tipa si ai trai cu ea si te-ai zbuciuma si te-ar insela, ai insela-o, unul ar fugi, s-ar lua la bataie dupa aia… Nu se poate asa, trebuie sa ai o anumita liniste. In viata sint asemenea momente, dar nu scrii. Pai, cind esti indragostit nu-ti mai vine a scrie. Trebuie sa fii indragostit asa… la modul nostalgic, ce bine ar fi daca. Cind esti chiar indragostit, te ocupi de asta!
Mai spuneati ca un poet scrie si pentru a dobindi un soi de compensatie pentru ce nu i se intimpla.
Pare bizar ca imi permit sa spun, dar discutam o data cu Cartarescu la telefon, el se lauda ca a avut atit de putine femei… Zic: „Nu te cred, eu am avut mai putine“. „Pai, nu te cred!“ Si le-am luat la numarat si am inclus si sotiile, eu avusesem deja doua si el tot doua. Si eu atingeam o cifra destul de…, el iesea mai bine!
Daca ne spuneti cifrele iese de-o stire pentru ziarele colorate!
Nu va spun nici o cifra! Dar eu ma uit si pe „Cancan“, si pe „Click!“, au tot felul de chestii…
Spuneti-mi la final un lucru care va enerveaza la Iasi si unul care va place.
Sa spun intii ce imi place. Imi place ca exista aici una dintre cele mai mari edituri din Romania si cea mai puternica. Culmea, eu am trait vazind cum se naste, cum creste. Ma enerveaza ca Teatrul National e blocat de ani de zile, sta oblojit in cirpe, in schele. Acum a venit promisiunea ministrului Culturii ca in mai se termina si vom vedea din nou teatru. Eu ma intilnesc cu actori si le spun: „O sa muriti si nu o sa mai jucati pe Scena mare!“.