Cum arata ziua in care ati inceput sa scrieti Derapaj? Va mai amintiti ce-ati facut in acea zi?"Era o zi simpla, curata, oribila. N-am uitat-o, dar nici n-am de gind sa v-o povestesc. Dacia 1100 s-a indepartat de curte, apoi de gardul darimat, de strada, de soarele sectionind jumatate din acoperis. Calatoresc si astazi pe bancheta din spate, strivit de valizele si tablourile bunicilor, urlind de groaza si razbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Si voua, adica." Glumesc. Asta spune personajul principal al romanului, Alexandru Robe. Spre deosebire de el, "derapajul" meu a inceput in aprilie 2004. Era o dimineata insorita, luminata de zimbetul prietenei mele si de aburii cafelei din bucatarie. Atunci mi-a trecut prin minte: ce-ar fi sa scriu un roman despre o femeie mai mult decit frumoasa, cu parul lung intunecat si ochii negri-aprinsi? Sa-i construiesc o enigma, sa invirt universul si personajele in jurul ei si, la sfirsit, sa-mi las cititorii in suspans: cine e? ce s-a intimplat cu ea? exista in realitate? s-au despartit sau merg mai departe?
Cum s-a intimplat? Va planificaseti sa scrieti o noua carte, sa terminati povestea lui Alexandru Robe, inceputa de fapt, publicata in 1998?
Spre surprinderea mea, fostii elevi sau studenti cu care ma intilneam intimplator pe strada ma intrebau: „Ce faceti dom’ profesor, ati mai scris vreun roman?”. Asa mi-am dat seama ca oamenii aleg cu multa precizie ce vor sa retina din tine, ceea ce li se pare lor ca te reprezinta cu adevarat: nu teoreticianul cibernetic, nu cercetatorul perioadei comuniste, nu memorialistul adolescentei ceausiste. Si m-am gindit ca nu trebuie sa le dezamagesc asteptarile. M-am apucat deci de o carte detectivistico-enigmistica, un roman de actualitate cu care sa-mi pot tine cititorii in priza: actiunea in Romania prezentului; eroii, niste „ciudati” (un profesor de literatura nemultumit, un matematician ratat, un desenator politehnist bilbiit, o experta de arta putin nevrotica si un avocat care colectioneaza ceasuri); aventurile, o nebunie (apare o societate secreta, care fura amintirile oamenilor; e rapit cel mai mare scriitor roman in viata; se umbla noaptea prin calculatoarele vecinilor etc.). In acelasi timp, mi-am propus sa ma joc putin cu dramele din jurul nostru, cele pe care nu le mai bagam in seama, pentru ca ne-am obisnuit cu ele: demolarea Bucurestiului, agresivitatea oamenilor, schizofrenia produsa de tranzitie. Am brodat si o mica istorie a literaturii romane in jurul lor, pentru ca fiecare epoca a avut parte de traumele ei identitare. Si s-au gasit scriitori care sa le puna in pagina. Asta ar fi partea „culta” a Derapajului. In centrul ei, personajul Alexandru Robe, aka Alexandru Robe din romanul Alexandru (Univers, 1998).
Alexandru e acelasi personaj din 1998? Sau… cu 8 ani mai batrin? Poate imbatrini un personaj in trecerea de la o carte la alta? Cit de dependent este acesta de cel care il scrie?
Dupa 8 ani, lucrurile se complica. Personajul nu doar ca imbatrineste, dar isi schimba si ocupatia: devine, din pictor, profesor de literatura (si nu oriunde, ci la Facultatea de Litere din Bucuresti). In plus, nici nu stie ca figureaza ca pictor intr-un roman din 1998, pina in dimineata cind se trezeste cu cartea pe masa, adusa intr-un plic postal. Are grija de asta… „cel mai mare scriitor roman in viata”, care, in Derapaj, trebuie rapit tocmai ca sa explice cum s-a ajuns la un asemenea bricolaj identitar. I se pune un sac in cap, e aruncat in portbagajul unei masini si dus undeva departe, intr-o casa la Tuzla, la interogatoriu. Noul Alexandru Robe nu pare tocmai multumit de rolul care i-a fost atribuit in 1998, asa ca isi varsa naduful pe bietul scriitor: „Perora singur animalul, fara oprire, ii placea sa se-asculte. Nu-i mai era frica. Se simtea-n largul lui construind rationamente. Enunta ipoteze, le-argumenta si tot el tragea concluziile, cu siguranta si pasiune. Il admiram, imi venea sa-i dau una peste bot. «De ce-ai scris, ma, despre mine ca sint un amarit de pictor?», imi venea sa-l intreb. «Nu puteai si tu sa ma pui boier sau patron, sa invirt mosii prin secolul 18 sau afaceri cu terenuri in zilele noastre?»”. Deh, capcanele intertextualitatii…
Coperta romanului din 1998, Alexandru, publicat de Editura Univers, reproduce o imagine fractala. Coperta romanului Derapaj, recent aparut la Polirom, reproduce o ilustratie realizata de Madalina Iordache, tot abstracta – un cap dezvelit, in care se vede, in loc de creier, un intreg sistem de rotite. Pina unde merge literatura si unde incepe stiinta? Daca nu ati fi facut literatura, ce ati fi facut?
Coperta Derapajului, realizata de Radu Raileanu dupa o ilustratie a Madalinei Iordache, este o mica bijuterie. Nu, gresesc: o mare bijuterie. Daca as fi un cititor obisnuit si as avea o cit de mica inclinatie estetica, as cumpara cartea fara sa clipesc: macar pentru coperta. Sa am in biblioteca un obiect de lux, pe care sa-l pot privi cu placere si bucurie, ca pe un tablou venit din strainatate, de la Orsay sau Orangerie. Si pe care sa-l pot arata si vecinilor. Dincolo de indiscutabila ei calitate estetica, asociata cu ideea de hardcover aproape unic in literatura romana (romanul are 650 de pagini), coperta Derapajului mai spune o poveste, pe intelesul tuturor. E vorba despre una dintre teoriile pe care le face chiar protagonistul romanului, Alexandru Robe: transparenta gindurilor. Sa ne imaginam, pentru o clipa, ca am putea intra in mintea vecinului, iubitei, soferului de troleibuz, profesoarei de la liceu, sefului de catedra sau de departament si ca i-am putea descarca gindurile (cele adevarate, nu cele oferite prin intermediul zimbetelor si cuvintelor). Sa mai presupunem ca, la o adica, le-am putea si comercializa pe piata neagra a amintirilor, controlata de una sau mai multe societati secrete. Cam asta se intimpla in romanul Derapaj. Citiva prieteni se trezesc intr-o dimineata si, vorba unuia dintre ei, constata ca „li s-a umblat la bibilica”. Toata trecerea personajelor dinspre „epoca de aur” catre prezent e controlata mental de niste „Lorzi ai Tranzitiei”: asa-numitii „Economisti ai Mintii”. Ei fac jocurile politice in tara, ei se ocupa de viata de zi cu zi a cetateanului (trintindu-i cite o Mica Asfaltare pe cap, cind ii e lumea mai draga) si tot ei stabilesc ce autori de literatura merita cititi sau premiati la sfirsit de an. Ca o asemenea poveste tine de teoriile recente ale medicinei, psihologiei si filosofiei neuro-cognitiviste sau de temele literaturii cyberpunk si ale fictiunii speculative SF e de discutat. Sa lasam placerea criticilor sa caute sursele. Oricum, nu m-ar fi tentat sa fiu nici medic, nici cibernetician. Daca n-as fi facut literatura si n-as fi ajuns profesor (ma rog, lector doctor, cum scrie pe legitimatia mea antica), as fi fost fotbalist (am povestit episodul in alt interviu).
Puteti enunta teoria fractalilor pe intelesul celor multi si explica eventual cum se leaga asta de literatura?
Sa luam un exemplu accesibil: fractalii din natura (ferigi, tarmuri, fulgi de zapada etc.). Sint forme naturale cu tipar ramificat. Daca le cercetam indeaproape (cu o lupa sau prin fotografie de satelit), vedem ca neregularitatile si infatisarea lor haotica respecta, de fapt, un tipar precis si ordonat. Un tipar matematic, asa cum demonstreaza cel care l-a descoperit: matematicianul franco-polonez Benoit Mandelbrot. Pe masura ce marim tiparul (sau intregul), observam ca acesta contine detalii auto-repetitive la nivelul tuturor partilor sale. Pe scurt, un fractal arata la fel atunci cind il privim la scara de un milimetru sau de un metru. E ceea ce, in terminologia de specialitate, se numeste auto-similaritate sau similaritate dilatativa. Proza postmoderna a reciclat frecvent teoria fractala in ultimele doua decenii si jumatate: Pynchon (cel din Mason & Dixon), Barth, cyberpunkerii Gibson sau Stephenson. Structura narativa, punct de vedere, organizare cronotopica – toate au fost influentate de noile perspective aduse de matematica fractala. In literatura noastra, primul roman „fractal” ramine Alexandru.
Cine deschide cartea poate citi pe clapeta interioara: „Am 38 de ani, casa, masina si o iubita pentru care sint invidiat. Ziua predau la Literele bucurestene, iar noaptea studiez mecanica dezastrelor aviatice si trag cu ochiul prin computerele altora. Cine sint eu? Deschideti paginile acestui roman si veti afla”. Inainte de a intreba cita fictiune/ biografism este in romanele dvs., ce ar trebui sa stie totusi un cititor despre autor inainte de a citi 650 de pagini?
Ca se lauda cu o biografie colorata (asemanatoare cu cea a protagonistului din Derapaj). Ca nu respecta imaginea profesorului tipic (costum, cravata, calupul de foi galbejite sub brat), desi se prezinta cu un doctorat de 500 de pagini in teoria literaturii, lucrat in strainatate si cu un numar de 70 pina la 100 de studenti la fiecare curs optional. Ca are un simt al dreptatii apropiat de cel al personajului sau, Alexandru Robe. Ca e topit dupa caffe latte (se bea numai in compania persoanei iubite), jogging-ul la Sosea (dupa 9 seara) si muzica de pe Radio Deea (ideala la volan). Si, nu in ultimul rind, ca e trezit in fiecare dimineata de o pisica portocalie, care il zgirie pentru a-i spune ca a sosit vremea sa primeasca de mincare. In rest, orice asemanare cu realitatea (sau cu fictiunea?) e pur intimplatoare si neintentionata.
„Trag cu ochiul prin computerele altora”?
Fred Vasilescu trage cu ochiul prin scrisorile lui Ladima uitate in budoar. Sandu trage cu ochiul la lecturile Ioanei de pe closet. Huliganii lui Eliade rascolesc prin caiete, jurnale, machete de romane, doar-doar or gasi esenta „existentiala” undeva printre rinduri. Astazi, ne-am perfectionat. In era ciberneticii miniaturale, consumul de intimitate a devenit un hobby accesibil printr-o simpla tastare de buton. Ne place sa ne exercitam voyeurismul pe mesageria de mobil a prietenului sau pe blog-ul secret al fiicei. De mail, nu mai vorbesc; doar cine n-a avut de-a face cu un „troian” nu stie ce inseamna sa fii spionat chiar in timp ce apesi tastele. Daca va clipeste putin Mozilla sau Outlook-ul, sa stiti ca eu sint acela! Sau poate e doar protagonistul din Derapaj?
Numarul de pagini nu e un impediment
650 de pagini. Mult pentru un roman romanesc. 10 motive pentru ca un om care vrea sa-si cumpere o carte si intra intr-o librarie sa o aleaga pe asta, in ciuda numarului mare de pagini.
Cursivitate, mult dialog, actiune palpitanta, erotism picant, detectivistica, informatii despre cum sa minti eficient, o harta a literaturii romane, o radiografie dura a tranzitiei, o biografie si mai dura a invatamintului romanesc, rapirea celui mai mare scriitor roman in viata (nici eu nu mai stiu ce s-a intimplat cu el!). Numarul de pagini nu e un impediment decit pentru cei care vor sa se lege de ceva (si asta, dupa cum bine stim, e ocupatia criticii literare). Un roman pasionant ramine un roman pasionant, indiferent cit de mult se intinde. Cine spune ca oboseste fie e ipocrit, fie nu are stofa de cititor de literatura; in al doilea caz, nu calca prin librarii. E ca la un meci de fotbal in care joaca echipa favorita: nu inchizi televizorul doar pentru ca partida a intrat in prelungiri sau a ajuns la 11 metri.
Un brand nou: profesorul sportiv
Sinteti profesor. Pe linga cartile despre comunismul subiectiv (publicate impreuna cu Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat), ati publicat la Polirom si o carte intitulata Videologia. Unde va simtiti cel mai bine: in fictiune, in teorie, in – sa-i spunem – evocare sau cu studentii, la Facultate? De ce?
Categoric, cu studentii la facultate. Sint singurii care merita orice sacrificiu, pentru ca entuziasmul si sperantele pe care le aduc dupa ei in anul intii (si pe care, de regula, le pierd pe parcurs) nu trebuie deceptionate. M-ar bucura sa stiu ca, atunci cind termina facultatea, studentii mei au devenit mai educati si mai curajosi (in sens cultural) si cu ajutorul unor profesori flexibili si sufletisti. Ca respectivii mai publica si carti de teorie culturala sau istorie literara este o alta poveste, care tine in egala masura de placerea scrisului si de tinuta academica. Daca esti un om cu pretentii, trebuie sa-ti respecti blazonul intelectual. Dar sa umblam putin la imaginea traditionala a profesorului roman. Cred ca, daca ne uitam in jurul nostru in universitati, o sa vedem ca exista un brand nou: profesorul sportiv, care vine cu Skechers si esarfa colorata la facultate, preda Eminescu, Dennett sau Pinker, dupa care pleaca acasa, imbraca treningul si joaca un whist, un fotbal de sala sau un ping-pong in Herastrau cu prietenii. Modelul se apropie foarte mult de cel al universitarului american. Nu exagerez cind spun ca, in Facultatea de Litere din Bucuresti, exista cel putin sapte-opt asemenea preparatori, asistenti si lectori sportivi (de ambe sexe), de o inteligenta culturala si un talent retoric iesite din comun. Ei ar putea oricind sa dea un interviu spectaculos pe ecranul televiziunilor sau intr-o revista glossy. Intimplator, sint si oamenii care au cei mai multi studenti la cursuri. Tot intimplator, sint aproape ignorati de presa sau de superiorii lor in grad didactic. Nu ma mira deci ca nimeni nu s-a gindit sa valorizeze un asemenea brand. In Romania, ca sa ti se recunoasca meritele, e nevoie ori sa dai cu pumnul in masa, ori sa te asociezi cu cine trebuie.
Repere
- Este lector doctor la Catedra de Literatura Romana a Facultatii de Litere, Universitatea Bucuresti.
- A fost bursier New Europe College (NEC), 1996-1997, Netherlands Institute for Advanced Study (NIAS), 1998, New Europe College-LINK (NEC-LINK), 2005-2006.
- Dintre volumele publicate, amintim: Alexandru (roman, Editura Univers, 1998), Notiuni pentru studiul textualitatii virtuale (Editura Ars Docendi, 2002), Videologia. O teorie tehno-culturala a imaginii globale (Editura Polirom, 2003), O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, Editura Polirom, 2004), Explorari in comunismul romanesc (coautor, vol. I-II, Editura Polirom, 2004-2005).