Eram familiarizata cu tanztheater, genul pe care il mosise prin noul limbaj coregrafic impus, apropiind dansul de teatru si practicind un gen hibrid, mai bogat in sensuri decit fiecare dintre genitori. Mi-am amintit aceste lucruri vizionind acum Pina, documentarul realizat anul trecut de Wim Wenders. N-as zice ca e chiar un documentar, gindindu-ma la canoanele genului; e mai degraba un remember pe care cineastul si colaboratorii apropiati i-l aduc Pinei. Coarda pe care filmul o atinge e aceea a afectivitatii, sacrificind-o pe cea a informatiilor de cariera. Realizat cu subtilitate (rosul care coloreaza pe ecran si afis titlul Pina e o trimitere la petele de rosu recurente in spectacole; frunzele uscate amintesc covorul de scena din Barba-Albastra etc.), filmul utilizeaza fragmente din productii reper (Ritualul primaverii, Kontakthof, Cafeneaua Müller), solouri ori duete inspirate de carisma Pinei Bausch, flash-uri cu gindurile dansatorilor, secvente de la repetitii, montajul refacind caleidoscopic un crochiu al artistei. Pina lui Wenders nu se adreseaza marelui public.
Pentru cineva care nu stie nimic ori aproape nimic despre coregrafa germana, vizionarea nu reprezinta decit o suita de frumoase momente dansate, in spectaculoasa tehnica 3D, dar dupa cele 100 de minute nu va sti mai multe despre cea careia ii este dedicat. Pentru specialisti insa, filmul e o incintare! Linia foarte fina dintre documentar si artistic devine un filtru ce releva cu si mai mare intensitate impactul pe care viziunea Pinei Bausch l-a avut nu numai asupra celor de la Tanztheater Wuppertal, ci si asupra artei spectacolului din ultima jumatate de veac in general. In Pina, exact ca in creatiile ei, nu unicitatea sensului e importanta, ci multisemnificarea; in film, imaginile si dansul „vorbesc“ despre profilul creatoarei titulare. Pentru ca „fara dans sintem pierduti“.
Un tribut spiritual-documentar
Dupa ce a luat contact cu experimentalismul newyorkez, eleva de la Essen a lui Kurt Joos s-a intors acasa, la Wuppertal, la finele anilor ’60, si, creatie dupa creatie, si-a conturat amprenta stilistica. Studioul din micul oras industrial german era dominat de puternica personalitate a Pinei Bausch. Era de fapt mai degraba un mentor pentru toti cei din jur, o calauza, maniera de creatie fiind un soi de improvizatie controlata, in nici un caz un model fix, prestabilit, pe care dansatorii trebuiau sa se plieze. In echipa erau primiti toti doritorii, dar rezistau exclusiv cei cu vocatia laboratorului, a unui teatru in care cautarea era la fel de importanta precum produsul final. Performerii aveau etnii diferite, proveneau din orizonturi culturale diverse, infuzind spectacolele cu acest multiculturalism voit in care comunicarea era esentiala.
Privind oricare dintre creatiile lui Tanztheater Wuppertal, remarci in primul rind metafizica si energia pe care le degaja. Noul vocabular coregrafico-teatral instituit combina cuvintul cu miscarea, cu elementele scenografice, lumina, mizind pe forta evocativa a dansului. Revendicindu-se de la expresionismul german, estetica Pinei Bausch destructureaza dansul clasic, preferind nonlinearul, nondiscursivul, actiunile multiple, simultane, alternanta echilibrului si a dezechilibrului, a continuitatii si intreruperii.
Niciuna din informatiile paragrafului de mai sus nu apare in filmul lui Wenders. Cineastul nici nu si-a propus asta, intentia sa inscriindu-se intr-un amplu proiect personal, derulat pe parcursul a mai multe decenii, de a aduce un tribut spiritual-documentar unor figuri importante din domeniul culturii. Nadajduiesc ca Pina lui Wenders sa ia Oscarul la categoria documentar de lungmetraj, iar astfel Oscarul acesta sa ii parvina si Pinei Bausch. L-ar merita cu prisosinta!