De fapt, producatoarea sa Kathleen Kennedy a descoperit romanul prin dramatizarea pe care a vazut-o la teatru si si-a dat seama ce material extraordinar ar fi pentru Spielberg care, desi facuse pina atunci citeva filme despre al Doilea Razboi Mondial, nu se ocupase niciodata de Primul. Nu trebuie sa fii iubitor de animale ca sa te emotioneze relatia dintre tinarul taran din Devon si calul de curse pe care il dreseaza. Amindoi trebuie sa parcurga urgia razboiului si sa se regaseasca la sfirsitul acestuia. (Filmul e un fel de dublu bildungsroman.) Intuitia lui Kathleen Kennedy a functionat – nu degeaba lucreaza cu Spielberg de atita amar de vreme. Dupa ce intrase in mintea unui extratestru, putea sa-i fie greu sa spuna o poveste aproape numai din punctul de vedere al unui cal?
Eroul filmului nu e adolescentul cu ochi vii, ci calul
Nu va imaginati un POV (Point of View) ca la Adrian Sitaru. Eroul filmului este chiar calul si intreaga grozavie a razboiului e vazuta prin ochii lui. Imaginea acestuia e si mai socanta pentru ca Spielberg, cum numai el stie, ne pune ochelarii de cal (sic!) si ne modifica perceptia. Totusi, nu asistam la un film cu animale, pentru copii. Exista un declic in film care plaseaza intreaga poveste pe traiectoria ei reala. Daca la inceput vazusem un debut de poveste sociala, cu o familie din Devon (mama, tata si copilul interpretati de Emily Watson, Peter Mullan si Jeremy Irvine) care sufera din pricina proprietarului, un boier infatuat si nemernic (David Thewlis), cind incepe razboiul si tatal vinde calul (ca sa nu piarda ferma), atunci incepe si filmul. Atunci suferim si prima scuturatura.
Calul e vindut si noi ne ducem cu el pe front, nu raminem cu tinarul sau fost stapin. Acesta e momentul cind ne dam seama ca eroul filmului nu e adolescentul cu ochi vii, ci calul, si ca oamenii sint cantitate neglijabila – si pentru ca asa e in razboi, dar si pentru ca asa e alegerea autorilor. Cind Joey isi pierde si al doilea stapin – ucis in prima confruntare la care participa (care e una dintre cele mai reusite secvente din film), avem a doua ezitare, pentru ca ne dam seama ca nu ne putem „agata“ de personajele umane. Ele sint cu atit mai fragile cu cit traiesc in plin razboi. Faptul ca Joey parcurge intreg filmul trecind de la un stapin la altul (si mai putin faptul ca e confruntat cu situatii-limita) ne da un sentiment de insecuritate pe care nu stiu daca Spielberg l-a planuit sau i-a iesit din intuitie. Oricum, fragilitatea rasei umane si a vietii in genere e mult mai pregnanta asa, prin ochii unui animal.
Momente de mare cinema
Michael Morpurgo a devenit interesat de subiect dupa ce a aflat ca britanicii au pierdut in razboi un milion de cai, mai mult cu cel putin 200.000 fata de militarii britanici care au murit pe front. Iar numarul total al cailor morti si de pe-o parte, si de pe cealalta se ridica la 10 milioane! O cifra cumplita. (Am citit azi o stire despre faptul ca doi cai au fost eutanasiati dupa ce s-au ranit la filmarile pentru serialul Luck. E oribil sa sacrifici animale pentru un film, chiar si din greseala, daramite 10 milioane intr-un razboi.) Mai e un lucru care iti ramine in minte dupa ce vezi War Horse: faptul ca Joey, la fel ca un personaj de basm, intilneste mereu oameni „favorabili“, cum ar spune Gellu Naum. Oricit de critica ar fi situatia, mereu apare cineva care il ajuta si ii vorbeste ca unui prieten. Oricit de stereotip ar fi pe alocuri, de incredibil sau de melodramatic, War Horse are momente de mare cinema, dar risca – tocmai din cauza calului – sa fie tratat ca o pelicula frivola, infantila.
Calul de lupta/War Horse. Regia: Steven Spielberg.
Cu: Jeremy Irvine, Emily Watson, Peter Mullan, David Thewlis
Galerie foto
