Continua apoi, cind mama se trezeste simbata dimineata cu gindul sa faca niste conopida la cuptor si tu urasti conopida, asa ca vreo citeva ore incerci sa te joci, sa te faci ca nu stii ce te-asteapta, dar in tine se aduna incet-incet teama, teama ca vei fi obligat sa mesteci si sa inghiti plastilina aia alba si prafoasa (nu conteaza ca mai tirziu, pe la 20 de ani, o sa ajungi sa iubesti conopida, la 5 ani leguma te ingrozeste si nu poti sa faci nimic).
Urmeaza somnul de dupa-masa, ti se inchide usa de la camera si ti se spune “Hai, somn usor, daca nu dormi, n-o sa cresti mare etc.”, inchizi si tu ochii, tragi patura peste cap ca sa faci intuneric, te incordezi, trebuie sa atipesti, dar nu poti, nu ti-e somn deloc, iar simti un nod mic de tot care-ti stringe respiratia, n-ai vrea sa incurci pe nimeni, dar nici sa te-ncurce ceilalti pe tine cu pretentiile lor absurde. De fapt, daca toata lumea ar lasa in pace pe toata lumea, n-ar mai exista nici un nod. Dar vine proful de fizica printr-a sasea, iti da un cinci pe lucrarea despre forta de rezistenta si tii cinci-ul in tine vreo doua saptamini, fara sa le spui alor tai nimic, sperind c-o sa mai scoti macar un opt de undeva si o sa fie bine.
Sigur ca pina la urma toate micile tragedii, nodurile mici si ghemurile mari, fricile si incurcaturile se topesc si se fac uitate. Pina apar altele. Pina te faci mare. Si ajungi intr-o dimineata sa te uiti la figura ta obosita reflectata in geamurile de la metrou, respirind impiedicat, cu o expresie de vina ingrijorata pe fata, trecind in revista mailurile, intilnirile, telefoanele, textele, obligatiile, tot ce trebuia bifat, dar inca n-a fost destula vreme, pentru ca au inceput zilele in care nu mai e timp pentru nimic in afara de noduri de teama, ghemuri de “o-sa-le-fac-pe-toate-pentru-ca-nu-vreau-sa-incurc-pe-nimeni”, poate intelegeti ce spun, poate nu, ideea e ca Enticlopedia da semne de oboseala si ca va trebui gasita o solutie.
Vom reveni cu amanunte.