Dar tocmai acest lucru inconsistent, volatil si inconstant e cel mai frumos!… E ca si memoria. Probabil ca nu doar lui Marilyn i-ar fi placut acest film, ci si lui Proust (si mai stiu pe cineva). Filmul lui Simon Curtis (52 de ani, debutant in lungmetraj dupa ce a facut teatru si TV) e un imn adus clipei, efemerului, imortalizind o saptamina ca o zbatere de fluture din viata lui Marilyn Monroe sau, mai precis, saptamina pe care un tinar o petrece in umbra lui Marilyn. Fluturele e Marilyn, dar si Colin Clark, personaj real cu care se pare ca Marilyn a avut o aventura in 1956 cind filma Printul si dansatoarea la Londra. Inevitabil, Colin (care facea parte din echipa de productie) s-a indragostit pina peste cap de Marilyn si s-a ars. (Pina si aceasta arsura e aramita si blinda pe ecran). Peste ani, el a publicat doua jurnale – The Prince, The Showgirl and Me si My Week with Marilyn. Filmul se bazeaza pe amindoua. As fi curioasa sa le citesc ca sa vad cit din parfumul filmului se datoreaza cartii, cit scenariului scris de Adrian Hodges si cit (inclin sa cred ca cel mai mult) regiei nostalgice, volatile a lui Simon Curtis. (Filmul a avut, ca si Discursul regelui sau The Artist, norocul de a-i fi atras atentia lui Larry Weinstein, care a investit bani in el.)
O Marilyn “de sinteza”
De fapt, nici nu e atit de ciudat ca My Week with Marilyn nu e perceput corect in America. Nici Marilyn n-a fost cit a trait. Ce ii e propriu acestui film e delicatetea extraordinara pe care o imprastie si care e in permanenta emisa – chiar si cind nu e in cadru – de Marilyn. Marilyn e o continua sursa de lumina si de caldura, si toti se hranesc de la ea, iar asta era de fapt esenta lui Marilyn – si lucrul care a pierdut-o. Nu e doar imaginea galbuie, blinda si nostalgica a lui Ben Smithard, dar si faptul ca si atunci cind e absenta, Marilyn populeaza toate conversatiile personajelor. Tot filmul se invirte in jurul ei, iar ea e soarele. Simon Curtis reuseste prin aceasta felie temporala de “o saptamina” unul dintre cele mai frumoase filme biografice – dincolo de faptul ca e facut in adoratia vizibila a lui Marilyn. Pentru ca sa faci un film biografic nu inseamna sa dai o insiruire de date si de evenimente plus un personaj care sa semene cit mai bine cu cel real, ci sa surprinzi esenta unui personaj, cheia lui launtrica. Esenta nu apare din masti prostetice si kilograme de machiaj, ci e ceva atit de inefabil incit nici nu poate fi definit. Sa-i zicem “ceea ce o facea pe Marilyn sa fie Marilyn”. S-a spus ca era combinatia de feminitate si fragilitate. Dar asta e doar o reteta, sint doar niste cuvinte. Ce i-a iesit lui Simon Curtis e aproape magie, pentru ca el a reusit sa produca o Marilyn “de sinteza”, care este ea in aceeasi masura in care nu este – ca in orice film bun care e si, in acelasi timp, nu e real. De aceea filmul e perfect pentru aceste vremuri cind cinematograful se reintoarce in trecut cautindu-si reperele si improspatindu-se – pentru ca My Week with Marilyn e pina la urma, ca si The Artist, Hugo si alte filme din 2011, o opera egotica. Nu doar Marilyn e vedeta (desi ea e vedeta principala), ci si cea de-a saptea arta care are aceasta capacitate incredibila de a imortaliza prezentul, de a crea viata, dar si de a invoca spiritele. (Ca sa nu mai vorbim ca ea isi creeaza si tot ea isi distruge idolii.)
Tot ce vedem pe ecran e creatia lui Colin
My Week with Marilyn pare facut intr-o stare de gratie continua, iar Marilyn infuzeaza fiecare secventa. Spectatorii se string toti in ochii mari si verzi ai lui Eddie Redmayne, ales probabil pentru privirea lui curata si superba. Pina si celelalte personaje se string in ochii lui Colin, pentru ca numai cu el – ca unic reprezentant al rasei pamintenilor, alege sa comunice Marilyn. Simon Curtis ii face dreptate acestei vedete create si distruse de cinematograf. Ii face dreptate cu “instrumentele clientului”. Dar da dovada de multa subtilitate si de grija in felul in care gestioneaza idolul. Marilyn e atit de importanta incit nici nu poate fi prezenta in fiecare cadru. Nefiind prezenta tot timpul, ea devine si mai dorita. Dupa ce vezi filmul se poate intimpla sa ai senzatia ca vocea lui Marilyn, recreata atit de bine de Michelle Williams, ramine in aer dupa ce ea a parasit demult cadrul. Oricum, esenta lui Marilyn devine si mai pregnanta odata ce povestea incepe sa se estompeze. In ultima instanta, acesta e un film despre memorie. Nu si-a propus sa fie o cronica a unei saptamini, ci inca de la inceput, prin vocea din off a lui Colin, ne plaseaza in amintire. Tot ce vedem pe ecran e creatia lui Colin si toata acea lumina galbuie pe care o emite Marilyn sau vocea ei este urzita de amintirea lui Colin pentru care, nu-i asa, “adevaratele paradisuri sint paradisurile pierdute”.
O saptamina cu Marilyn/My Week with Marilyn. Regia: Simon Curtis.
Cu: Michelle Williams, Eddie Redmayne, Kenneth Branagh, Judi Dench