Succesul de la Oscar este incununarea unui parcurs exceptional, cireasa de pe un tort imens gatit dintr-un numar deja greu de calculat de premii pe care The Artist le recolteaza de aproape un an incoace (BAFTA, Cesar etc.). O performanta pentru un film care, in mai 2011, intra la Cannes pe usa din dos. Cum poti insa sa fii atit de retro intr-o perioada in care tehnologiile futuriste schimba fata cinema-ului mondial si sa scapi din asta cu succes de casa si incununat de premii.
Ideea
I-a venit cu mai multi ani in urma lui Michel Hazanavicius, cineast francez de origine lituaniana, specialist in jocuri artistice folosind elemente ale culturii populare (BD-urile cu Lucky Luke, parodiile romanelor de gara à la James Bond din seria OSS 117). „E o idee de cinefil fiindca toti cineastii pe care ii admir, de la Hitchcock la King Vidor, vin din filmul mut“, marturiseste regizorul. Cind s-a asigurat de sprijinul producatorului Thomas Langmann, Hazanavicius a inceput prin a se juca cu ideea unui film gen Spionii, serial mut realizat de Fritz Lang. Asta pina cind a auzit de la un amic scenarist despre ideea unui film despre o vedeta a anilor ’20 ruinata de venirea sonorului. A fost punctul de pornire pentru Artistul.
Banii
Nici macar in Franta nu se face, in mod normal, un astfel de film. Pentru ca ideea lui Hazanavicius sa devina realitate a fost nevoie de un om providential, controversatul producator Thomas Langmann, suficient de „nebun“ sa isi bage banii in aceasta aventura. Langmann a fost cel care a strins cei 9 milioane de dolari pentru productie si tot el a fost cel care a asigurat filmarile la „fata locului“, chiar la Hollywood, la studiourile Warner si Paramont, in adevarate locuri de pelerinaj pentru cinefili. Asta i-a permis lui Hazanavicius o multime de „in jokes“: de exemplu, casa lui Peppy Miller din film si patul in care se trezeste Georges Valentin au apartinut chiar celebrei vedete Mary Pickford. De asemenea, scena de dans finala – pentru care Dujardin si Berenice Bejo au lucrat vreme de cinci luni – a fost repetata si filmata chiar in acelasi studio in care Debbie Reynolds si Gene Kelly au repetat pentru Cintind in ploaie.
Inspiratii
Pentru a realiza Artistul, Michel Hazanavicius s-a lasat inspirat de citeva capodopere ale perioadei filmelor mute, in principal de Aurora (1927) sau City Girl (1930) ale lui W.F. Murnau (1930), The Crowd (1928) de King Vidor, The Unknown de Tod Browning etc. Sint filmele pe care Jean Dujardin a trebuit sa le vada pentru a intra mai bine in atmosfera. Cunoscatorii vor recunoaste in Artistul o sumedenie de aluzii la operele altor regizori ai epocii, cum ar fi Vidor, Chaplin sau Fritz Lang. „Intr-un fel, am senzatia ca sint un escroc care se foloseste de 99 de ani de sofisticare a naratiunii ca sa regizeze un film mut“, declara regizorul intr-un interviu pentru filmreporter.ro.
Scenariul
Este pur si simplu o melodrama tipica pentru productiile realizate in acea perioada la Hollywood. Hazanavicius a ales insa un subiect care „nu a mai fost deranjat“ de decenii: cel al trecerii, dureroase pentru vedetele filmului mut, la cinema-ul sonor. E o poveste „atinsa“ si in filme celebre precum Cintind in ploaie (care se inspira din povestile reale ale Gretei Garbo si John Gilbert, una dintre victimele filmului sonor) sau din Sunset Boulevard, unde Gloria Swanson intruchipeaza o glorie uitata a cinema-ului mut.
Formatul i-a impus lui Hazanavicius o distantare de ironia precedentelor lui productii. „Cind vedem filmele lui Chaplin“, spune el, „avem tendinta de a ne aminti doar momentele comice, dar povestile lui sint melodrame pure si dure, in care fetitele sint nu numai orfane, ci si oarbe. Povestile comice sint deseori contrapunctul unei povesti foarte emotionante!“
Actorii
Sint complicii lui Hazanavicius din primul OSS 117, Jean Dujardin (un „Clooney francez“ – francezii ii spun „noul Belmondo“ –, actor despre care popularul Roger Ebert crede ca are o fata perfecta pentru filmul mut) si Berenice Bejo, care este si sotia lui Michel Hazanavicius. Lor li se adauga nume mari de la Hollywood: Malcolm McDowell, John Goodman, Penelope Ann Miller (care a jucat-o cindva pe vedeta „muta“ Edna Purviance in Chaplin) si James Cromwell, al carui tata a fost un mare regizor la Hollywood in era „silent“.
Modelele
Sint multe personaje in Hollywood-ul anilor ’20 care ar fi putut servi drept modele pentru Georges Valentin sau Peppy Miller. Dar pentru Valentin cel mai probabil model este Douglas Fairbanks, actor, scenarist, regizor si producator, erou al filmelor de actiune ale epocii (Hotul din Bagdad, Robin Hood sau Zorro), fondator, impreuna cu sotia sa, actrita Mary Pickford, a studiourilor United Artists. In anii ’20, cei doi erau monarhii cetatii filmelor, iar Fairbanks era numit „Regele Hollywood-ului“. Cariera lui s-a terminat brusc insa odata cu aparitia „talkies“-urilor. A facut primul film sonor impreuna cu sotia sa, Imblinzirea scorpiei in 1929, dar atit acesta, cit si urmatoarele au fost prost primite de public, iar Fairbanks s-a lasat de actorie. In Artistul, scenele din Zorro pe care le urmareste la un moment dat Georges Valentin sint din filmul lui Fairbanks in care a fost „incrustat“ Jean Dujardin. De asemenea, alte „filme in film“ sint fie productii de epoca, fie reconstituiri in stilul acestora. Initial, aceste filme au fost realizate pentru a studia felul in care cade lumina. Ceva mai tirziu, Hazanavicius a decis sa le introduca in Artistul.
Si pentru Peppy Miller exista mai multe modele posibile, cum ar fi Greta Garbo, una dintre putinele vedete ale erei „mute“ care au reusit cu succes tranzitia la filmul sonor. Berenice Bejo spune ca s-a inspirat din Joan Crawford la inceputul carierei, din Eleanor Powell si de la Marlene Dietrich (mai ales pentru pozele in fata camerei de luat vederi).
Filmarile si muzica
Au fost facute respectind pe cit posibil tehnicile si tehnologiile epocii, inclusiv alegerea unei pelicule care sa aiba aspectul celei din anii ’20, filmarile alb-negru modern fiind mult prea bine „definite“. In tot filmul nu veti vedea nici un „zoom“, tehnologia aceasta nefiind inventata pe atunci. Formatul imaginii este cel din anii ’20 (1.33:1 „Academy ratio“), care, in opinia regizorului, este „perfect pentru actori“ fiindca le da „prezenta, putere, tarie, ii face sa ocupe intreg spatiul ecranului“. Pe perioada filmarilor, Hazanavicius a pus actorilor muzica de epoca, iar soundtrack-ul final, realizat de compozitorul francez Ludovic Bource, a fost recompensat cu Oscar, BAFTA, Globul de Aur si inca alte citeva premii.
Apocalipsa sonora
Hollywood-ul evocat de Michel Hazanavicius in Artistul este cel mitic, fabulos, al erei in care Cetatea Filmului incepea sa viseze, mut si alb-negru, pentru intreaga lume. „Catolicii isi au Vaticanul, musulmanii au Mecca, femeile au Parisul. Dar, pentru barbatii si femeile din toata lumea, de toate credintele, s-a nascut de un sfert de secol un oras, mai fascinant si mai universal decit toate sanctuarele. Numele lui e Hollywood“, scria in 1937 ziaristul si scriitorul francvez Joseph Kessel. Un sanctuar al celei mai noi arte, a 7-a, care in anii ’20 stralucea orbitor in gloria ei monocroma si muta.
La inceput, filmul a fost considerat, din cauza lipsei sunetului, o imperfectiune. A evoluat repede insa spre o adevarata arta. In consecinta, transformarea filmelor „silent“ in „talkies“ nu a fost atit o drama, cit o schimbare totala a cinematografiei.
Vreme de multi ani, cinema-ul a fost mut pentru ca nimeni nu reusea sincronizarea imaginilor si a sonorului. O problema tehnica ignorata rapid de artisti si de studiouri, mult mai preocupati sa transforme filmul in cea de a 7-a arta. In septembrie 1926, Jack Warner, seful de la Warner Bros, explica ritos ca filmele sonore n-au nici un viitor fiindca „nu se bazeaza pe limbajul international al filmelor mute“. Culmea este ca, un an mai tirziu, tocmai Warner Bros aveau sa fie la originea trecerii la sunet.
Asta fiindca studiourile Warner ajunsesera intr-o situatie financiara grava si, aflind de cercetarile marilor companii newyorkeze Western Electric si Radio Corporation of America, s-au gindit ca nu au nimic de pierdut… Sam Warner incepe sa se intereseze de sistemul Vitaphone, iar colegii sai numesc asta „nebunia Warner“.
La 6 august 1926, fratii Warner prezentau public primul program sonor, filmul Don Juan si citeva secvente de actualitati. Spectacolul a fost convingator, cei de la Fox se hotarasc sa preia exemplul. La 23 octombrie 1927, odata cu premiera Cintaretului de jazz, este instaurata definitiv era sonora a cinema-ului. Un film totusi partial mut, care continea doar putine numere muzicale si dialog sincronizat cu imaginile.
Rezultatul este uimitor. Imediat, publicul incepe sa dea navala in salile cu „talkies“, iar studiourile incep sa faca afaceri atit de serioase incit Hollywood-ul intra in sfirsit in familia marilor afaceri adevarate. Asta cu pretul metamorfozei intregii „uzine de vise“, cu consecinte deseori dramatice pentru truditorii industriei.
Tot sistemul de productie a filmelor a fost schimbat, studiourile izolate fonic, muzicantii (care asigurau acompaniamentul sonor in salile de cinema) concediati cu sutele si, odata ce dialogul a devenit parte esentiala a operei cinematografice, au fost angajati pentru scenarii scriitori autentici, laureati ai unor premii prestigioase (desi oamenii de litere nu se simteau bine la Hollywood). Cetatea Filmului s-a transformat repede si definitiv intr-o uzina.
Mai grav a fost pentru majoritatea vedetelor filmului mut. Unele cariere au luat brus sfirsit, cum sint cele ale unor staruri ale epocii ale caror „voci“ nu mai mergeau, precum Norma Talmadge sau John Gilbert. Cariera comicului Harold Lloyd a intrat rapid in declin, Lillian Gish s-a transferat in teatru, iar alte megastaruri s-au lasat de actorie, precum Gloria Swanson sau cuplul Douglas Fairbanks si Mary Pickford. „Pentru marile studiouri, sonorul a reprezentat o splendida oportunitate de a incalca contracte, de a taia salarii, de a «dresa» starurile“, spunea actrita Louise Brooks.
Noile vedete ale Hollywood-ului erau venite din lumea teatrelor muzicale si a vodevilului, numai potrivite pentru era muzicalurilor care statea sa inceapa. Putine staruri mute au reusit sa isi pastreze succesul si popularitatea in era sonora – Stan Laurel si Oliver Hardy, Chaplin, iar Greta Garbo a fost singura vedeta straina care a stralucit pe cerul hollywoodian inainte si dupa revolutia sonora.
„Acum era la moda filmul sonor, farmecul si lipsa de griji ce domneau odinioara in Hollywood disparusera. Devenise peste noapte o industrie rece si grava“, nota trist Charlie Chaplin, cel care si-a luat un ramas bun sfisietor de la tacuta Era de Aur cu emotionantul City Lights, in 1931.
Cum se explica succesul la Oscar?
In primul rind prin calitatea filmului. Unii comentatori (in special francezi) spun ca The Artist a avut parte de o concurenta totusi slaba, in ciuda unor filme semnate de Spielberg (War Horse), Eastwood (J. Edgar) sau Scorsese (Hugo). Patrick Goldstein de la „Los Angeles Times“ sustine ca „marile studiouri, obsedate de box-office, au abandonat business-ul filmelor de prestigiu“, opinind ca astazi campania de promovare a Oscarurilor a ajuns „la fel de pasionanta ca alegerile primare la Republicani“. Pe acest fond, The Artist, cu calitatile si curajul lui (chiar credeti ca Hollywood-ul ar fi produs azi un film mut si alb-negru?) si cu scrisoarea lui de dragoste pentru cinema-ul traditional, nu avea cum sa nu iasa in evidenta.
Se mai poate banui ca membrii Academiei au apreciat mesajul pro cinema „traditional“ intr-o era in care noile tehnologii schimba regulile realizarii de filme (Tintin-ul lui Spielberg, bazat pe CGI si „performance capture“, a fost ignorat cu desavirsire!). De asemenea, este posibil sa fi contat faptul ca The Artist este un film istoric care reconstituie o era fabuloasa a Cetatii Viselor – deci o declaratie de dragoste pentru Hollywood (nu pentru un genial cineast francez, cum a facut Scorsese in Hugo).
Nu este de neglijat nici faptul ca The Artist, fiind mut, nu are o problema de limba. Deci filmul nu trebuie nici dublat, nici subtitrat (tehnici fata de care americanii au oroare – de unde si numarul mare de remake-uri ale unor productii straine de succes).
Cei mai mari aliati ai Artistului in cursa spre Oscar au fost fratii Harvey si Bob Weinstein, ex-bosii studiourilor Miramax si persoanele cele mai eficace in ce priveste campaniile de lobby pentru un film. Cei doi s-au asigurat de „exploatarea“ in SUA a filmului, ceea ce ar echivala cu protectia din partea nasului Corleone, caci Weinstein Bros au un simt recunoscut al afacerilor, o eficacitate redutabila si metode de promovare uneori destul de dubioase. De exemplu, umbla zvonul ca Harvey Weinstein ar fi fost in spatele campaniei de defaimare indreptata impotriva lui Slumdog Millionaire. Oricum ar fi, fratii Weinstein sint un model de eficienta in a duce filmele pe podiumul Oscarurilor – cu Miramax, in 15 ani, ei au strins 249 de nominalizari si 60 de Oscaruri, dintre care trei la categoria „cel mai bun film“.
Ar fi nedrept insa sa nu recunoastem lui Weinstein Bros dragostea lor pentru cinematograful de calitate. La Cannes, Harvey Weinstein i-a explicat lui Hazanavicius ca, daca cineva poate duce Artistul pe culmile pe care le merita, este el insusi. Fiindca acest film, zice Weinstein, „ne vorbeste despre schimbarea unei epoci intr-un moment in care industria cinematografica este din nou in plina mutatie si fiindca pune in scena descumpanirea noastra in fata unei lumi care se schimba mult prea repede“.
Galerie foto
