As vrea sa apuc vremea SF cind un aparat magnific ar putea sa descarce direct de pe retina si din creierul meu ce-am vazut acolo, cu tot sufletul explodat, fara sa trebuiasca sa mai descriu ceva in cuvinte. Dar pina atunci, ma straduiesc sa transmit cumva starea de bine coplesitor pe care-am trait-o la Ierusalim in mijloc de februarie, la o conferinta internationala. Am mai fost invitata la citeva asemenea manifestari de cind tin rubrica in „Supliment“; majoritatea au fost reusite si nici eu nu m-am facut chiar de ris. Dar niciodata n-am simtit nevoia sa vorbesc in pagina 10 despre bucuria pe care ti-o da recele savantlic in asemenea imprejurari. De data asta a fost altceva, din mai multe motive, care, adunate snop, ne-au insufletit pe toti (vorbitori, moderatori, public) timp de trei zile.
In primul rind a fost cald. Nu despre starea vremii vorbesc, desi sa vezi peste tot la plus 18-20 de grade narcise, ciclame, rozmarin in plina floare, nu-i putin lucru cind vii ca de la Polul Nord, din zapezile si gheturile Romaniei. Sau cind, pe malul Marii Moarte, la 30°, iti dai jos palton si pulover, ca sa te uiti cu jind cum lumea face baie. Dar, repet, nu la caldura asta ma gindesc acum, ci la atmosfera nemasurabila in grade Celsius care a inundat sala unde eram. Rareori mi-a fost dat sa vad si sa aud cit de intens poate fi pastrata memoria unui om si cit de fierbinti sint, repetate de zeci si zeci de ori, cuvintele recunostintei. Pentru ca toti au vorbit in primul rind despre Leon Volovici, despre cit de mult a insemnat el pentru fiecare si pentru Lumea evreiasca in literatura romana, conferinta de la Universitatea Ebraica din Ierusalim care i se datoreaza si la care, iata, tocmai participam1.
Apoi au fost comunicarile propriu-zise. Cum sa nu te bucuri cind printre vorbitori se afla istorici, critici literari, filosofi, teologi de talia lui Moshe Idel sau Michael Finkenthal, cind in timpul lucrarilor sau in pauza ii auzi vorbind intr-o romana minunata, cu un atasament extraordinar pentru locurile unde s-au nascut. Sau cind vezi rasarind in paginile cartilor pomenite de la tribuna o lume disparuta din Iasi, Dorohoi, Tirgu Neamt, Cernauti, Roman, Braila, dar si din Bucuresti. Sau cind simti cum stau alaturi, intr-un unic raft, Sadoveanu, Blecher, Fundoianu, Rebreanu, Aderca, Galaction, Peltz, Calugaru, Holban, Benador. Cum sa nu-ti creasca inima cind vezi ca truda ta de a le descoperi pe Sefora si Debora, Dania si Myriam in literatura romana e urmarita cu interes. Si cum sa nu amutesti cotropit de ceva fara nume cind domnul Arie Laish, la cei peste 80 de ani ai sai, isi ia la sfirsit chitara si incepe sa cinte doina de jale a pribeagului.
1 Alaturi de colegii si prietenii mei Ioana Pirvulescu si Cornel Ungureanu, trebuie sa multumesc pentru acest drum in primul rind lui Leon Volovici, memoriei caruia i-au fost dedicate toate manifestarile din jurul conferintei internationale de la Universitatea Ebraica din Ierusalim. Si in egala masura unor institutii si oamenilor care le-au animat in acele zile: ICR Tel Aviv (Gina Pana, Monica Morosanu), Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din Romania de la Universitatea Ebraica din Ierusalim (Ditza Goshen), Cercul Cultural de la Ierusalim (Costel Safirman).