Pygmalion-ul lui George Bernard Shaw exploata un motiv cu radacini mitice, dar evidentia si adevarul ca maniera in care ne exprimam verbal spune foarte multe, uneori aproape totul despre cine sintem. Sau cine vrem sa fim! Fapt valabil nu numai pe scena, ci si la persoanele publice utilizatoare de masca, precum politicieni, oameni de afaceri, de televiziune, de radio, avocati, predicatori, categorii pentru care vocalitatea conteaza mai mult decit pentru individul obisnuit, in cotidian. Potentialul vocal e o calitate innascuta: bagajul genetic asigura timbrul, ambitusul, forta, volumul tangibil. Performantele depind si de alti itemi, precum capacitatea respiratorie si tehnici specifice de emisie si control ce pot fi invatate de la antrenorii de voce.
In Marea Britanie, de pilda, partea vocala e atit de luata in serios incit fiecare companie de repertoriu are, daca nu un intreg departament, macar un expert in text and voice coaching. La Royal Shakespeare Company, echipa e alcatuita in prezent din Cicely Berry, Charlotte Hughes D’aeth si Stephen Kemble, fiecare ocupindu-se de repetitiile pentru noile productii, ciclic organizind si cite o conferinta internationala pe tema dinamicii sunetului in scena. Segment vital in diviziunea artistica a creatiei scenice, componenta vocala implica si elemente de corporalitate, mai ales in ultimele decenii, cind vocea a cistigat in importanta nu numai ca emitatoare a unui mesaj lingvistic, ci si a altor tipuri de sonoritati. Teatrul fizic exploateaza capacitatea sunetului uman de a transmite vibratii si de a stirni emotii dincolo de semantica vorbelor, de a se adresa nu numai ratiunii si semnificarii lingvistice, ci si visceralitatii.
Energia eliberata de voce a fost experimentata de Andrei Serban in proiectul sau american cu Trilogia greaca, unde, dezvoltind invataturile teatrale ale lui Artaud si Grotowski, a inventat, impreuna cu Priscilla Smith, un limbaj inexistent, mixind cuvinte din limbi moarte (dialecte amerindiene, greaca veche, latina). Actorii erau antrenati pentru emisie nu pe expiratie, ci pe inspiratie, rezultatul fiind un flux acustic ce invoca straturi ancestrale, intr-o operatiune de arheologie sonora.
In arte, defectele de vorbire pot genera idei
Vocalitatea e esentiala in construirea personajului, e mijloc de caracterizare, iar trainingul e obligatoriu. Controlul ei inseamna gasirea tonalitatii potrivite fiecarui text, spectacol, caracter. Dictia de opera presupune acordarea vocii solistilor cu temperamentul universului componistic interpretat, stapinirea specificului wagnerian, rossinian, mozartian ori altul. In film, inseamna sa faci voci, adica sa-ti ajustezi voit timbrul, subtiindu-l ori ingrosindu-l, dupa caz, sa imiti intonatia cuiva, sa redai accente regionale. La asa ceva e desavirsita Meryl Streep, pe care mi-o amintesc in citeva productii impresionante si gratie uimitoarei ei capacitati de a-si modela rostirea: Sophie’s choice, unde juca drama unei tinere poloneze, ori recentul Iron Lady, unde vorbeste engleza britanica si frazeaza precum Margaret Thatcher. Nu-l uit nici pe Tom Hanks in Forrest Gump de Alabama, cu autentica sa vorbire sudica. Dupa cum ii ador pe actorii celebri care glasuiesc pentru personaje de desene animate in lungmetraje de gen.
In arte, si defectele de vorbire pot genera idei. Regizorul Robert Wilson s-a luptat pina in adolescenta cu o bilbiiala de care a scapat invatind cum sa o gestioneze. Ulterior a transformat-o in sursa de inspiratie pentru propriile creatii. „Ascultati cu tot corpul“, „diferentiati cuvintele calde de cele reci“, „cind le rostiti, savurati-le gustul in gura“ isi indeamna performerii, neincrezator in semantica. Americanul se concentreaza mai degraba asupra texturii partiturii sonore, a pulsatiei si reverberatiilor ei, a ornamentelor vocale. Nu fraze, propozitii si cuvinte, ci onomatopee, jocuri de silabe, efecte paralingvistice, o intreaga dramaturgie acustica. Pentru interpretarea careia e nevoie, desigur, de traineri!