Va scriu aceste rinduri chiar din mijlocul cartii (pagina 109, mai precis), pentru ca nu exista moment mai potrivit ca sa scrii despre aceasta carte decit traversarea pe timp de furtuna a naratiunii din preajma paginii 100, cind ai priceput ce vrea autorul de la tine, cind stii unde il lasi tu sa te duca, cind ai presimtit deja sfirsitul de citeva ori, poate chiar de la primul rind – „Imi amintesc, nu intr-o ordine anume:“. Fiecare lectura e inceputa cu amintirea tuturor celorlalte lecturi dinainte pilpiind timid in minte, ca o veioza cu bec de 40, fiecare lectura isi tine-n sah cititorul amenintindu-l blind „vezi ca se apropie sfirsitul, ai grija cum citesti, nu sari pagini etc.“.
Unul dintre motivele pentru care il iubesc pe Barnes atit de mult e ca, dincolo de farmecul stilului si de rafinamentul cu care-si construieste lumile fictionale, stie mereu sa te puna pe ginduri, undeva la jumatatea drumului dintre literatura si viata. Sentimenul unui sfirsit e un minunat roman care face din anatomia amintirii o disciplina livresca, precisa si ezitanta in acelasi timp: „Inca o data, trebuie sa insist ca asa interpretez acum ce s-a intimplat atunci. Mai bine zis, asa imi amintesc felul in care am interpretat cele petrecute atunci“.
Ce ramine din oamenii care dispar, cum circula memoria prin vietile noastre, cum da consistenta unei cutii de biscuiti si sterge o discutie capitala dintre doi iubiti. „Am impresia ca asta ar putea fi una din diferentele dintre tinerete si virsta inaintata: cind sintem tineri, inventam diverse forme de viitor pentru noi insine; cind sintem batrini, inventam diverse forme de trecut pentru altii“, spune naratorul sexagenar din Sentimentul unui sfirsit, iar noi pricepem ca sintem cu totii Marii Inventatori ai propriilor vieti si ca literatura (a lui Barnes, de pilda) ne trage uneori de mineca si ne face ba mai naivi, ba mai circumspecti, in functie de cit de departe ni se pare ca e sfirsitul.