– Fragment –
In sfirsit, era seara. Afara, pe strada, felinarele se aprinsesera si neonul restaurantului din colt pilpiia intruna, facind sa explodeze in aer lumina rosie, compacta. In camera lui Jim Nolan, reclama arunca o lumina rosiatica slaba. De doua ore, Jim sedea intr-un mic balansoar, cu picioarele ridicate pe cuvertura alba a patului. Acum, ca se intunecase de-a binelea, isi lasa talpile pe podea si se plesni peste picioarele amortite. Pentru o clipa ramase asezat in liniste, in timp ce valuri de furnicaturi ii urcau si-i coborau de-a lungul gambelor; apoi se ridica si se intinse sa aprinda becul gol, fara abajur. Incaperea mobilata se lumina – patul mare si alb, cu invelitoarea lui alba ca varul, masa de scris din lemn auriu de stejar, covorul rosu curat, ros pina la urzeala maronie.
Jim pasi catre lavoarul din colt, se spala pe miini si isi trecu degetele umede prin par. In oglinda fixata pe coltul camerei, deasupra lavoarului, se privi cu atentie pentru o clipa in ochii mici si cenusii. Isi scoase pieptenele, prins cu o clema in buzunarul inferior, si isi pieptana parul drept si castaniu, despartindu-l cu o carare neteda pe-o parte. Era imbracat intr-un costum negru, cu o camasa gri de flanel descheiata la git. Sterse sapunul cu un prosop si puse coaja subtire intr-o punga de hirtie desfacuta pe pat. In punga erau un aparat de ras Gilette, patru perechi noi de ciorapi si inca o camasa gri de flanel. Arunca o privire prin camera, dupa care rasuci gura pungii. Pentru inca o clipa se uita indiferent in oglinda, apoi stinse lumina si iesi pe usa. Cobori scarile inguste, neacoperite cu nimic si ciocani la usa de linga intrarea principala. Usa se intredeschise usor. O femeie il privi prin crapatura, dupa care deschise usa larg – o femeie blonda si trupesa, cu o aluna intunecata aproape de gura.
Femeia ii zimbi.
-— Mister Nolan, spuse ea.
— Am sa plec, spuse Jim.
— Dar va-ntoarceti, doriti sa va tin camera?
— Nu. O sa trebuiasca sa plec de tot. Am primit o scrisoare de instiintare.
— Aicea nu v-a venit fo’ scrisoare, spuse femeia cu suspiciune.
— Nu, unde lucrez. N-o sa ma mai intorc. Am o saptamina platita in avans.
Zimbetul ei se sterse usor. Expresia femeii parea sa lunece inspre furie, dar fara sa sufere totusi vreo schimbare semnificativa.
— Trebuia sa-mi dati de stire cu o saptamina mai inainte, spuse ea taios. Asta-i regula. Trebui’ sa pastrez avansul, fii’nca nu mi-ati dat deloc de stire.
— Stiu, spuse Jim. E in regula. Nu stiam cit o sa mai pot sa stau.
Zimbetul se instalase din nou pe chipul proprietaresei.
— Ereati chirias bun si linistit, spuse ea, macar ca n-ati stat mult pe-aicea. Dac-o sa mai treceti alta data prin apropiere, neaparat sa veniti aicea. Va gasesc io un loc. Am marinari care vin la mine de fiecare data cind trag in port. Si le gasesc io camera. Nu s-ar duce neam in alta parte.
— O sa tin minte, doamna Meer. Am lasat cheia in usa.
— Lumina stinsa?
— Da.
— Asa, ca n-o sa ma urc pina miine-dimineata. Vreti sa intrati, sa luati o gustare?
— Nu, multumesc. Trebuie sa plec.
Ochii ei se mijira, cu intelepciune.
— Ot’ avea necazuri? Poate ca as putea sa v-ajut.
—Nu, spuse Jim. Nu ma cauta nimeni. Imi iau numai o slujba noua. Haideti, noapte buna, doamna Meer.
Femeia ii intinse o mina pudrata. Jim ridica punga de hirtie si ii strinse pentru o clipa mina, simtind cum pielea fina se inmoaie sub degetele lui.
— Nu uitati, spuse ea. Pot orisicind sa gasesc o camera. Oamenii vin la mine an de an, marinari si comis-voiajori.
— O sa tin minte. Noapte buna.
Il conduse cu privirea pina ce iesi pe poarta principala si cobori treptele de ciment spre trotuar.
Jim merse pina in coltul strazii si se uita la ceasul din vitrina unui bijutier – sapte si jumatate. O apuca iute spre est, printr-o zona de magazine universale si pravalii, apoi prin zona depozitelor en gros, tacuta acum, seara, cu stradutele inguste pustii si intrarile magaziilor inchise cu druguri de lemn si plase de sirma. Ajunse, in cele din urma, la o strada paraginita cu cladiri din caramida, ridicate pe trei niveluri. Magazine de amanet si comercianti de unelte la mina a doua ocupau parterul, in timp ce dentisti si avocati fara succes isi aveau birourile la cele doua etaje. Jim se uita la fiecare usa in parte pina sa gaseasca numarul pe care il cauta. Intra intr-un hol intunecos si urca scarile inguste, imbracate in cauciuc, cu muchiile protejate de o banda de alama. In capul scarilor ardea o lampa de veghe, insa numai una dintre usile de pe coridorul lung lasa sa se intrevada lumina prin geamul jivrat. Jim se indrepta spre ea, se uita la numarul “16” trecut pe geam si ciocani.
— Intra, se auzi o voce ascutita.
Jim deschise usa si pasi intr-un birouas gol, prevazut cu o masa de scris, un fiset, un pat de campanie si doua scaune cu spatarul drept. Pe masa de scris era o plita electrica, pe care bolborosea si scotea aburi un ibric mic de cafea, din cositor. Pe deasupra mesei, un barbat se uita solemn la Jim. Arunca o privire la fisa pe care o avea in fata.
— Jim Nolan? intreba acesta.
— Da.
Jim il privi indeaproape: un barbat marunt, imbracat cu dichis intr-un costum intunecat la culoare. Avea parul des pieptanat drept de fiecare parte a cararii, in incercarea zadarnica de a acoperi o cicatrice alba, de vreun centimetru si ceva care se intindea de-a latul urechii. Ochii ii erau ageri si negri. Nelinistiti si agili, acestia se miscau in permanenta – de la Jim la fisa si in sus, la un calendar de perete, si la ceasul desteptator, si iar la Jim. Avea nasul mare, gros la baza si subtire spre virf. Buzele se poate sa fi fost cindva pline si moi, insa tensiunea musculara constanta le inclestase, aducindu-le la stadiul unor linii intunecate. Cu toate ca barbatul nu putea sa aiba mai mult de patruzeci de ani, pe chipul lui erau sapate riduri adinci, ca niste paranteze, semn ca tinuse piept unor crize in trecut. Miinile ii erau la fel de agitate precum ochii – miini late, aproape prea mari pentru corpul lui, cu degete lungi, ca niste spatule la capete si cu unghii netede, groase. Se miscau incoace si-ncolo pe masa de scris precum miinile cercetatoare ale unui orb, pipaind marginile paginilor, urmarind coltul mesei, atingind pe rind fiecare nasture al vestei. Mina dreapta se intinse spre plita electrica si trase stecarul din priza.
Jim inchise incet usa si pasi catre masa de scris.
— Mi s-a spus sa vin aici, zise el.
Dintr-odata, barbatul se ridica in picioare si ii intinse mina dreapta.
— Eu sint Harry Nilson. Am aici cererea ta. Jim ii strinse mina. Ia un loc, Jim.
Vocea agitata ii era blinda, insa ii devenise astfel cu oarecare efort.
Jim trase mai aproape scaunul aflat in plus si se aseza la masa. Harry deschise un sertar, scoase o cutie desfacuta de lapte, cu orificiile astupate cu bete de chibrit, o ceasca cu zahar si doua cani zdravene.
— Bei o cafea?
— Sigur, zise Jim.
Nilson turna in cani cafeaua neagra.
— Acuma, Jim, uite cum facem noi cu cererile, spuse el. Fisa ta a ajuns la comitetul de partid. Eu trebuie sa stau de vorba cu tine si sa intocmesc un raport. Comitetul da mai departe raportul, dupa care membrii te voteaza. Asa ca, vezi tu, daca iti pun intrebari prea incomode, o fac pentru ca sint nevoit.
Puse lapte in cana lui de cafea, apoi ridica privirea si, pret de o secunda, in ochi i se ivi un zimbet.
— Da, sigur, stiu, spuse Jim. Am auzit ca sinteti mai selectivi decit Clubul Ligii Uniunii1.
— Pe onoarea mea, trebuie sa fim! Impinse ceasca cu zahar in fata lui Jim, apoi intreba brusc: De ce vrei sa te inscrii in Partid?
Jim amesteca in cafea. Fata i se increti intr-o expresie de concentrare. Isi lasa privirea in poala.
— Pai, as putea sa va dau o multime de motive marunte. In principiu, cam asta e: toata familia mea a fost ruinata de sistemul asta. Batrinul meu, taica-meu, a fost terfelit in asemenea hal la munca, incit a luat-o razna. I-a venit ideea sa dinamiteze abatorul unde lucra. Eh, si s-a ales cu o incarcatura de alice in piept intr-o revolta armata.
— Tatal dumitale era Roy Nolan? il intrerupse Harry.
— Da. Ucis in urma cu trei ani.
— Isuse! Era cunoscut ca al mai dur gagiu din tinut. Am auzit ca putea sa linseze cinci politai numai cu miinile.
— Banuiesc ca putea, rinji Jim, numai ca de fiecare data cind iesea, dadea peste sase. Intotdeauna era snopit in bataie. Venea acasa plin de singe. Se aseza linga masina de gatit. Eh, si-atuncea trebuia sa-l lasam in pace. Nici nu puteam sa vorbim cu el, ca-l apuca plinsu’. Mai incolo, cind il spala mama, scincea ca o potaie. Stiti ca era macelar la abator, spuse el dupa o pauza. Obisnuia sa bea singe cald, sa-i dea putere.
Nilson ii arunca o privire scurta, apoi se uita in alta parte. Indoi coltul cererii si-l apasa cu unghia de la degetul mare.
— Mama dumitale traieste? intreba el cu blindete.
Jim isi miji ochii.
— S-a prapadit acum o luna, spuse el. Eram la inchisoare. Treizeci de zile pentru vagabondaj. Mi s-a trimis vorba ca e pe duca si m-au lasat sa ma duc acasa insotit de un politai. Nu era bolnava de nimic. Da’ nu scotea o vorba. Ea era catolica, numa’ ca batrinu’ n-o lasa la biserica. Ura bisericile. Si ea doar se holba asa la mine. Am intrebat-o daca vrea sa-i aduc un preot, da’ nu mi-a raspuns, doar se holba. In jur de patru dimineata s-a stins. Nu parea deloc ca era pe moarte. Eu n-am mers la inmormintare. Banuiesc ca m-ar fi lasat. Da’ n-am vrut eu. Cred ca pur si simplu ea n-a mai vrut sa traiasca. Cred ca oricum nu-i pasa daca ajunge in iad sau asa ceva.
— Bea-ti cafeaua si poti sa-ti mai pui, incepu Harry agitat. Te comporti de zici ca esti anesteziat. Doar nu iei ceva, nu?
— Adica droguri? Nu, nici macar nu beau.
Nilson scoase o foaie de hirtie si facu citeva insemnari.
— Cum de te-au ridicat pen’ vagabondaj?
— Lucram la magazinul universal Tulman, spuse Jim cu verva. Sef de raion la ambalare. Intr-o seara am iesit la un film si, cind ma-ntorceam acasa, am vazut oameni adunati in Lincoln Square. M-am oprit si eu sa vad despre ce era vorba. Era un tip care vorbea in mijlocul parcului. M-am urcat pe piedestalu’ pe care e statuia aia a senatorului Morgan, ca sa pot sa vad mai bine. Si-atuncea am auzit sirenele. Ma uitam la multimea de protestanti cum venea din partea ailalta. Eh, da, numa’ ca o alta multime venea si prin spatele meu. M-a palit un politai pe la spate, fix in ceafa. Pina sa-mi revin eu, eram deja acuzat de vagabondaj. Am fost ametit destul de mult. Uite-aicea m-a pocnit. Jim isi duse mina la ceafa, exact la baza craniului. Ma rog, le-am zis ca nu-s’ vagabond si ca am o slujba, le-am zis sa-l sune pe domnu’ Webb, dumnealui e administrator la Tulman. Si-asa au facut. Webb a intrebat de unde m-au ridicat si sergentul a zis ca de la “o intrunire de stinga”, si-atuncea Webb a zis ca n-a auzit in viata lui de mine. Asa ca am incasat-o.
Nilson baga iarasi plita electrica in priza. Cafeaua incepu sa bolboroseasca in ibric.
— Arati de parc-ai fi de pe alta lume, Jim. Care-i problema cu tine?
— Nu stiu. Ma simt mort. Tot ce tine de trecut s-a dus. Inainte sa vin incoace am eliberat camera pe care o aveam inchiriata. Platisem deja pentru inca o saptamina. Nu vreau sa ma mai intorc niciodata la nimic din toate astea. Vreau sa inchei cu toate.
Nilson turna cafea pina in buza canilor.
— Fii atent, Jim, vreau sa-ti faci o idee despre ce inseamna sa fii membru de partid. O sa ai ocazia sa votezi pentru fiecare hotarire, dar odata votul dat, vei fi obligat sa te supui. Cind avem bani, incercam sa le dam oamenilor de pe teren douazeci de dolari pe luna, ca sa-i punem pe jar. Nu-mi amintesc nici macar o singura data cind sa fi avut bani. Acuma ia aminte la ce tre’ sa faci: pe teren, o sa tragi cot la cot cu oamenii, p’orma sa faci munca de partid, citeodata saispe, optispe ore pe zi. O sa maninci pe unde-apuci. Crezi ca poti sa faci asta?
— Da.
Nilson isi apasa virful degetelor pe birou.
— Pina si oamenii pe care-o sa-ncerci sa-i ajuti o sa te urasca in mare parte din timp. Stii asta?
— Da.
— Pai, si-atunci de ce vrei sa te inscrii?
Ochii cenusii ai lui Jim se inchisera pe jumatate, cumva nedumeriti. Intr-un final spuse:
— In puscarie erau si oameni din partid, care au stat de vorba cu mine. Totul era dat peste cap, toata viata mea. Vietile lor nu erau date peste cap. Ei munceau pentru un tel. Vreau sa muncesc si eu pentru un tel. Eu ma simt mort. M-am gindit ca as putea sa renasc.
Nilson incuviinta din cap.
— Inteleg. Ai al dracului de multa dreptate, asta inteleg. Cita scoala ai?
— Zece clase. Dup-aia m-am dus la munca.
— Dupa cum vorbesti, s-ar zice ca ai mai multa carte de-atit.
Jim zimbi.
— Am citit o groaza. Babacu’ nu ma lasa sa citesc. Zicea ca mi-as abandona stirpea. Da’ eu am citit oricum. Intr-o zi am cunoscut un barbat in parc. Imi facea liste cu ce sa citesc. Oho, chiar c-am citit o groaza. Imi facea liste cu Republica lui Platon, de exemplu, si Utopia, si Bellamy, Herodot, Gibbon, Macaulay si Carlyle, Prescott sau Spinoza, Hegel, Kant, Nietzsche, Schopenhauer. M-a facut sa citesc pina si Das Kapital. Era maniac, asa zicea. Zicea ca voia sa cunoasca lucruri fara sa creada neaparat in ele. Ii placea sa grupeze cartile care aveau aceeasi orientare.
Harry Nilson era tacut de ceva vreme. Intr-un final, spuse:
— Intelegi de ce tre’ s-avem atita grija. Nu dispunem decit de doua pedepse: mustrarea si expulzarea. Ar cam trebui sa-ti doresti al naibii de mult sa fii membru de partid. O sa te recomand, fiin’ca sint convins ca esti un tip de nadejde; da’ s-ar putea sa fii respins.
— Multam, zise Jim.
— Ia asculta, ai vreo ruda care ar putea sa aiba de suferit daca iti folosesti numele adevarat?
— Am un unchi, Theodore Nolan. E mecanic. Da’ Nolan e un nume al naibii de comun.
— Da, as zice ca e comun. Ai ceva bani?
— Vreo trei dolari. Am avut mai multi, da’ s-au dus pe inmormintare.
— Pai si unde-ai de gind sa stai?
— Nu stiu. M-am rupt de tot. Am zis s-o iau de la capat. Nu voiam sa ramin agatat de nimic.
Nilson se uita in jur, la patul de campanie.
— Eu in birou’ asta locuiesc, spuse el. Aicea maninc, dorm si lucrez. Daca vrei sa dormi pe jos, poti sa ramii citeva zile.
Jim zimbi incintat.
— Mi-ar placea. Paturile din puscarie nu erau cu nimic mai moi decit podeaua dumitale.
— Bun atunci, ai mincat ceva de seara?
— Nu. Am uitat.
— Daca zici ca te trag in piept, n-ai decit, spuse Nilson iritat. Eu n-am un sfant. Tu ai trei dolari.
Pe Jim il pufni risul.
— Haide, luam niste heringi uscati, brinza si piine. Si ne-aprovizionam miine pentru o tocana. Fac o tocana a-ntiia.
Harry Nilson turna si restul de cafea in cani.
— Te trezesti, Jim. Arati mai bine. Numa’ ca habar n-ai in ce te bagi. Io pot sa-ti povestesc, da’ n-are nici o importanta pina n-o patesti pe pielea ta.
Jim il privi indiferent.
— Ai avut vreodata o slujba de la care, atunci cind deveneai suficient de bun cit sa primesti o marire de salariu, erai dat afara si inlocuit cu altu’? Ai muncit vreodata intr-un loc unde se vorbea de loialitate fata de companie, iar prin loialitate se intelegea sa-i spionezi pe cei din jur? La naiba, n-am nimic de pierdut.
— Nimic in afara de ura, spuse Harry incet. O sa fii surprins cind o sa constati ca nu mai simti ura fata de oameni. Nu stiu de ce e asa, dar asta se intimpla de obicei.
1In timpul Razboiului Civil, oamenii de afaceri republicani au infiintat numeroase Ligi ale Uniunii in majoritatea districtelor din Nord, pentru a sustine si influenta guvernul presedintelui Lincoln; ulterior, au functionat ca organizatii partizane, incercind sa preia controlul politicilor locale; potentialii membri erau cercetati indeaproape, astfel incit accesul in respectivele cluburi era permis doar celor cu potential financiar, social si politic; minoritatile etnice si femeile nu au fost acceptate pina in 1960, cind actele de discriminare au fost atacate de legile nationale privind Drepturile Omului (n. ed. orig.).
CARTEA
Considerat primul roman de importanta majora al lui John Steinbeck, Nehotaritii sorti ai bataliei (1936) are ca tema nemultumirea sociala a muncitorilor nomazi americani. Umiliti de latifundiarii livezilor de mere din California, flaminzi si furiosi, culegatorii de fructe pornesc o greva violenta si plina de fanatism, sub auspiciile subversive ale cauzei “rosii”. De un realism politic si social admirabil, romanul “proletar” al lui Steinbeck este nu numai o parabola a luptei pentru identitate, ci si o poveste extrem de bine construita despre diferentele esentiale dintre oameni si felul imprevizibil in care se manifesta multimile impotriva unui sistem economic represiv. Anticipind temele mari si controversele sociale din Fructele miniei si Soareci si oameni, cel de-al cincilea roman al lui John Steinbeck urmareste traseul furtunos al maturizarii lui Jim Nolan, un tinar insingurat si deznadajduit din San Jose, ce se angajeaza cu un extaz aproape mistic in marea cauza pe care-o impartaseste cu semenii sai.
AUTORUL
John Steinbeck s-a nascut la 27 februarie 1902 in Salinas, California. Intre 1918 si 1925 urmeaza, cu intreruperi, cursurile Universitatii Stanford. Dupa ce mai multe schite ii sint respinse, Steinbeck debuteaza in 1929 cu un roman, Cupa de aur, al carui protagonist este piratul Henry Morgan. In 1932 publica volumul de nuvele Pasunile Raiului, inspirat din viata fermierilor din Valea Salinas. Un an mai tirziu, ii apare romanul Unui Dumnezeu necunoscut, iar in 1935 Cartierul Tortilla, urmate de Batalia (1936) si clasicul Oameni si soareci (1937), ecranizat in repetate rinduri. In 1938 vede lumina tiparului volumul de nuvele Valea lunga. Pentru Fructele miniei (1939) i se decerneaza Premiul Pulitzer. In urmatoarele doua decenii publica Nopti fara luna (1942), Strada Sardinelor (1945), Autobuzul ratacit (1947), Perla (1947), La rasarit de Eden (1952), cartea sa cea mai indragita, Joia dulce (1954), Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea (1957) si Iarna vrajbei noastre (1961). In 1962, in urma unui lung periplu prin patruzeci de state americane in compania catelului sau, Charley, scrie volumul Eu si Charley descoperim America. In acelasi an i se decerneaza Premiul Nobel pentru Literatura. John Steinbeck a mai scris eseuri (America si americanii), reportaje, scenarii de film (printre acestea numarindu-se si celebrul Viva Zapata).
A incetat din viata la 20 decembrie 1968.
Galerie foto
