Exista o anecdota interesanta: se spune ca Herge, taticul lui Tintin, era topit dupa seria Corto Maltese a lui Hugo Pratt, ce incepuse sa fie publicata la inceputul deceniului in paginile revistei “Pif Gadget”. Pratt, autor italian, devenea tot mai cunoscut, odata cu aparitiile in “Pif” si in “Journal de Tintin” (cu seria Scorpionii desertului). La insistentele lui Herge, editorii acestuia, belgienii de la Casterman, accepta sa il ia sub aripa lor pe autorul transalpin (dat afara de la “Pif” din motiv ca era prea ambiguu politic pentru editorii comunisti) si ii publica in album aventurile lui Corto Maltese.
Se pare ca, la inceput, aceasta banda desenata celebrissima a frolat esecul comercial fiindca Pratt nu devenise inca vedeta de azi. Dar, dupa ce prima aventura a lui Maltese, La Ballade de la mer salee, a fost serializata in cotidianul “France Soir”, albumul publicat de Casterman in 1975 a fost un mare succes, vinzindu-se in peste 100.000 de exemplare. Ceea ce pentru un editor conservator precum Casterman, spun cunoscatorii, a insemnat un adevarat seism.
Succesul acestui album de Hugo Pratt a venit intr-un moment in care banda desenata serioasa pentru adulti nu convinsese chiar suta la suta. Sefii de la Casterman priveau cu suspiciune dificultatile financiare prin care treceau revistele “Charlie Mensuel” si “Echo des Savanes”, ezitind sa se investeasca in aceasta directie. Anul urmator insa, pe piata ieseau alte trei reviste BD pentru un public matur, legendarul “Metal Hurlant”, “Circus” si “Fluide Glacial”. Fiecare dintre acestea aveau sa deschida cite o directie in banda desenata moderna. Iar Casterman era unul dintre putinii editori de BD care nu aveau propria lor revista.
Cind BD-ul da buzna in literatura
“(A suivre) “ s-a nascut, se pare, la “instigarea” a doi mari autori de gen, Jacques Tardi si Hugo Pratt. Convins de necesitatea (si oportunitatea comerciala) a unei noi reviste de BD pentru adulti, Casterman a acceptat sa dea unda verde unui proiect dat pe mina lui Jean-Pierre Mougin, un redactor-sef recuperat de la “Pif” de catre editorul belgian. Mougin, desi doar “adjunct” la “Pif”, este unul dintre responsabilii de care aceasta populara revista s-a bucurat la inceputul anilor ‘70. Este cel care a militat pentru renuntarea la serializare si trecerea la publicarea de sine statatoare, este cel care a adus autori de categorie grea precum Gillon, Forest sau Pratt in paginile saptaminalului comunist.
De fapt, chiar legatura lui strinsa cu Hugo Pratt avea sa ii garanteze recrutarea la Casterman unde avea sa supervizeze primele aparitii in volum ale lui Corto Maltese. Cind Casterman a decis publicarea unei reviste, Mougin a fost alegerea logica, optiune care s-a dovedit mai mult decit inspirata.
Spre deosebire de concurentele ei de pe piata, “(A suivre) “ avea sa vina cu un alt nivel de ambitii, in ton cu stilul sobru si elitist de la Casterman.
Jean-Paul Mougin si-a propus nici mai mult nici mai putin ca, prin aceasta revista, sa ajute banda desenata sa isi dobindeasca “les lettres de noblesse”. Caci, daca restul revistelor puneau BD-ul la directiile contra-culturii, Mougin si Casterman doreau sa transforme “(A Suivre)” in “Editura Gallimard a benzii desenate”. “«(A Suivre)» va insemna iruptia salbatica a benzii desenate in literatura”, clama Jean-Paul Mougin in editorialul numarului 0 al revistei. O fraza care avea sa marcheze definitiv istoria benzii desenate.
Romane desenate pentru cei mari
Redactorul-sef al proaspetei reviste afirma ca tot ceea ce era publicat in “(A Suivre)” nu sint “serii” traditionale, ci trebuie vazute drept capitole ale unui roman (in acea perioada termenul de “roman grafic” nu era foarte cunoscut, dar, in fapt, asta publica revista). Aceasta natura serializata a dat numele revistei, parantezele titlului fiind inventia directorului artistic, celebrul Etienne Robial, care avea sa deseneze apoi imaginile posturilor M6 si Canal + si sa realizeze si macheta primului numar.
Acest numar 0 (pina la urma aveau sa fie trei numere 0!), aparut la chioscuri in octombrie 1977, expunea ambitiile editorilor si stabilea cadrul pentru aceasta “cruciada” al carei scop era concilierea popularei benzi desenate cu lumea intelectuala. Inca de la inceput, “(A Suivre)” privilegiaza alb-negrul si subiectele “serioase”. In sumar, numai nume mari: Jacques Tardi si Jean-Claude Forest (cu primul capitol al excelentului Ici meme), F’Murr, Max Cabanes, Benoit Sokal si, evident, Hugo Pratt (Corto Maltese).
Privilegiind formatul de “roman desenat”, Mougin ofera autorilor lui o libertate de expresie totala, cu o unica regula: “capitolele” sa nu depaseasca 10 pagini de revista. Prin urmare, autorii BD isi concep benzile desenate drept povesti in capitole sau ca “nuvele” de sine statatoare. Majoritatea acestor serii sint ulterior reluate in album, publicate de Casterman sub sigla “Romanele «(A Suivre)»“.
“Foarte repede, revista a devenit una dintre referintele benzii desenate pentru adulti, dar nu in sens erotizant”, isi aminteste Nicolas Finet, unul dintre membrii redactiei “(A Suivre)” in epoca si autor al unei biografii a revistei. “Asa cum spunea Jean-Paul Mougin, era o revista «pur si simplu» adulta. Dintr-odata, banda desenata incepea sa se confunde cu romanul: era decupata in capitole, iar standardele regulamentare de format si pagina au explodat.”
Este evident ca cei de la Casterman nu pornisera pe acest drum de amorul artei. Dimpotriva (asa cum se arata in cartea Avanies et mascarades, l’evolution de la bande dessinee en France dans les annees 70), “(A Suivre)” a fost un proiect comercial, condus cu multa abilitate, al carui scop era acela de a asigura editorului belgian o noua piata ce se adresa publicului adult. Un drum in tendinta epocii fiindca, in anii ‘70, dupa eliberarea de la inceputul deceniului si in prelungirea mentalitatii de dupa mai ‘68, se vorbea foarte mult despre aceasta “banda desenata adulta”. O miscare radiografiata de Jacques Goimard intr-un articol publicat in “Le Monde” pe 1 noiembrie 1974 sub titlul “La bande dessinee: une litterature pour demain”. Atita doar ca cei de la Casterman au stiut atit de bine sa privilegieze calitatea incit aspectul comercial a fost intotdeauna foarte putin vizibil.
Fabrica de calitate
“(A Suivre)” devine un mare succes inca de la primul numar si declanseaza un soi de revolutie care transforma banda desenata francofona intr-o arta respectata si respectabila, insuflind “alte formate, alte ritmuri de scriitura si, mai ales, o ambitie estetica rar asumata pina atunci”. “Revista era respectabila; pina si Mitterand ne-a oferit un interviu”, isi aminteste Nicolas Finet.
Investind BD-ul cu calitate, Jean-Paul Mougin cauta si lanseaza autori de mare talent. Echipa initiala devine tot mai consistenta, autorilor consacrati li se adauga nume noi care, la rindul lor, devin maestri. In paginile revistei sint publicate opere marcante ale celei de a noua arte precum Ici meme de Tardi si Forest, Le Transperceneige de Jean-Marc Rochette si Jacques Lob, mai multe aventuri ale lui Corto Maltese de Hugo Pratt, Tendre Violette de Servais, Alack Sinner de Jose Munoz si Carlos Sampayo, Les Compagnons du crepuscule de Francois Bourgeon, Adele Blanc-Sec de Jacques Tardi sau fabuloasa serie Les Cites obscures a cuplului Peeters si Schuiten.
Problemele lui “(A Suivre)” au inceput spre sfirsitul anilor ‘80 cind revistele BD, din diverse motive, au inceput sa nu mai fie pe placul publicului. Si, pe masura ce revista, tinind sus stindardul calitatii, se apropia de numarul 239 (publicat in octombrie 1997), se apropia si sfirsitul ei. O cariera de 19 ani, la capatul careia banda desenata europeana a fost complet transformata.
Sfirsitul dinozaurilor adulti
Atunci cind “(A Suivre)” a scris cuvintul (Sfirsit), in 1997, o intreaga epoca a revistelor de BD a apus, iar unii comentatori au fost de parere ca acesta reprezinta chiar sfirsitul benzii desenate adulte. Aceste reviste care schimbasera fata BD-ului se luptasera deseori cu probleme financiare, iar in anii ‘80 incepusera sa dispara una cite una. “«Pilote» a cazut atunci cind nu a mai avut nimic de pilotat, «Metal Hurlant» a devenit afon si a disparut in tacere, jupuit de Editura Humanoides Associes, brusc deveniti vinzatori de fier vechi!” , afirma autorul articolului “La fin de la BD adulte”, la un an de la disparitia lui “(A Suivre)” , considerind ca problemele s-au agravat in anii ‘80 cind s-a afirmat “Generosi, dar utopisti, sa fim totusi realisti!”. Cu alte cuvinte, cind editorii de BD s-au transformat tot mai mult din artisti in industrie.
Caci, pe de o parte, revistele pierdusera intr-o oarecare masura contactul cu publicul, angrenate deseori in directii sau experimente bizare. Pe de alta, publicul se cam saturase de BD-uri prepublicate, avind senzatia ca ajunge sa cumpere un album de doua ori. Iar renuntarea la reviste devenea o actiune eficienta comercial pentru editori care nu mai plateau si o echipa redactionala si plateau mai putin autorilor de BD. Noile reviste (“Lanfeust”, “Bodoi” etc.) ce apar dupa disparitia “dinozaurilor” sint departe de idealurile anilor ‘70, standardele artistice sint inlocuite de statistici si marketing, iar cititorul de banda desenata dispare, incet-incet, fiind inlocuit tot mai mult de consumator. Dar aventura celei de a noua arte ramine o poveste cu (va urma).
Romanul grafic
Cind “(A Suivre)” se lansa in publicarea de romane in serial, termenul de “graphic novel” sau “roman grafic” nu era inca foarte raspindit. Folosirea cuvintului “roman” pentru a defini anumite benzi desenate mai lungi, diferite de serialele obisnuite din ziare si reviste, nu era noua, dar abia in anii ‘70 trei BD-uri s-au autodenumit public pentru prima oara “graphic novels”: Bloodstar al lui Richard Corben, Beyond Time and Again al lui George Metzger si Red Tide al lui Jim Steranko (care folosea pe coperta si termenul de “roman vizual”).
Termenul a fost fixat in constiinta publica abia atunci cind a fost folosit deliberat de Will Eisner, in 1978, pentru a defini albumul sau, A Contract with God and Other Tenement Stories – o colectie de povestiri desenate scurte, complexe si realiste, inspirate din copilaria lui in Bronx si destinate unui public matur, departe de serialele comic-book obisnuite pe piata americana.
In SUA, acest termen nu s-a impus peste noapte, ci abia dupa ce albumele Maus al lui Spiegelman, The Dark Knight Returns al lui Frank Miller si Watchmen de Alan Moore si Dave Gibbons, toate aparute in 1986, au convins ca banda desenata are toate calitatile pentru a fi numita o opera literara. In prezent, in SUA, expresia este tot mai mult folosita pentru a elimina orice legaturi cu termenii de “comic” si “comic book”.
In Franta, romanul grafic si-a “intrat in piine” mai ales dupa publicarea albumului Balada marii sarate a lui Hugo Pratt si a seriilor publicate in “(A Suivre)”. In scurta vreme, tot mai multi editori de BD creeaza colectii speciale pentru aceste BD-uri care renunta tot mai mult la structurile traditionale ale benzii desenate pentru a privilegia tot mai mult textul.
Nu toti sint de acord cu termenul de “roman grafic”. De exemplu, Alan Moore crede ca acest termen a fost corupt de interesele comerciale ale editorilor: “E un termen de marketing si nu am nici o simpatie pentru el. Termenul de «comic» e suficient pentru mine. Problema este ca «graphic novel» a inceput tot mai mult sa insemne «banda desenata foarte scumpa»“. Iar celebrul scriitor Neil Gaiman, autor al seriilor Sandman si al mai multor BD-uri importante, comenta afirmatia ca el scrie “romane grafice” astfel: “Am luat-o drept un compliment, dar dintr-odata m-am simtit ca o femeie care e informata ca nu este prostituata, ci «o doamna a noptii»!”.
Galerie foto
