– Fragment –
Am citit intr-o carte de sociologie, ori poate numai mi s-a parut ca am citit si mi-am amintit ceea ce nu citisem niciodata, citeva lucruri interesante despre spatiu-timpul social si despre complexitatea interrelatiilor umane. Scria acolo ca, deosebit de timpul „fizic“, masurabil, uniform si indiferent la trairile noastre, timpul trait de fiecare dintre noi, de comunitatile mai largi ori de grupurile alcatuite ad-hoc in vederea rezolvarii unei probleme sau pur si simplu a petrecerii vremii impreuna este neuniform, marcat de trairile noastre, „colorat“, cum ar spune, dintr-o alta perspectiva, Blaga, Vulcanescu sau Vasile Bancila. Si sociologul pozitivist, si antecesorii sai dadeau exemplul sarbatorii, al spatiu-timpului sustras, furat muncii, dar nu ca in somn ori in timpul liber obisnuit, ci ca spatiu-timp care se comporta altfel, e puternic marcat de subiectivitate sau de intersubiectivitate, in ultimul caz fiind vorba despre reprezentari sociale ale timpului. De sarbatori, timpul trece altfel, de buna seama, dar si timpul dragostei trece altcum, timpul razboiului sau revolutiei trec altfel sau timpul asteptarii…
[…]
Pe Szewska, McDonald’s-ul era deschis si arhiplin, lumea minca si in strada, la fel de multi oameni am vazut la citeva pravalii de kebab pe care le-am intilnit in cale. Cei care si-au dat seama ca lumea va flaminzi dupa mai multe ceasuri de stat afara si dupa ce a baut cantitati variabile de alcool faceau bani frumosi chiar si atunci, spre dimineata, cind cerul incepea incet sa se lumineze. Era deschisa si kebabaria de la intrarea pe Krupnicza, vizavi de Teatr Bagatella. Cite un om beat – erau mult mai putini decit in urma cu vreo sase-sapte ani totusi – trecea clatinindu-se pe linga noi, impartind temporar grupurile. Un góral imbracat bine, dar cumva amestecat, pantofi de firma si chimir, mi-a remarcat palaria si i-a spus ei ca mai are nevoie de citiva zloti, pentru ca nu bause destul noaptea aceea. Nu i-a cersit, muntenii nu cersesc niciunde, cu atit mai putin acolo, i-a pretins in virtutea faptului ca-mi laudase palaria. Am primit permisiunea sa-l fotografiez, iar la schimb i-am dat, rizind cu totii, maruntisul din buzunare si am plecat agale spre casa…
[…]
Ieri, m-am trezit tot cu noaptea in cap, dar nu pentru a merge la plaja, ci pentru a prinde primul autobuz spre Heraklion. Voiam deci sa revad orasul, dar mai ales sa revizitez mormintul lui Kazantzakis, in care acesta a fost repatriat la citeva decenii de la plecarea sa intr-o lume mai buna. Lumea vechilor zei, a lui Hristos, a lui Buddha? Nici macar el n-ar putea raspunde fara un ragaz de gindire. Dar de buna seama ca nu lumea lui Lenin! Am prins autobuzul si, dupa ceva mai mult de o jumatate de ora pe autostrada sapata in piatra insulei, am coborit la autogara, in partea de jos a orasului, la citeva zeci de metri de portul venetian si de portul nou, lipit, de fapt, de cel vechi. Am plecat prin soarele care deja dogorea spre capatul de sus al orasului, unde se afla mormintul. Dar nu grabit, ci oprindu-ma din loc in loc, fotografiind ba bisericile din drum, ba loggia venetiana, ba casele mai cochete ori pe cele decrepite, unele in reparatie, altele parca parasite. Pe o straduta am dat peste un bar care se chema „Jameson“ si, in amintirea Londrei, m-am fotografiat cu firma deasupra capului. Din pacate, era inchis, asa ca n-am putut sa-l vad pe dinauntru. M-am oprit insa la o cafenea de linga bazar, am mincat o pizza si am baut o cafea, iar apoi, traversind bazarul cu aparatul foto mereu in functiune, folosindu-ma de harta si intrebind doi trecatori si un taximetrist, ma tot apropiam, prin soarele de-acum al aproape amiezii, de mormint. La fel ca prima oara, am fost tulburat de amestecul de maretie si modestie al lacasului. Interiorul de piatra al vechiului fort venetian umplut cu pamint, ca un mic munte terminat cu un platou. Scarile de piatra ce te conduc acolo. Pe platou, iarba deasa si moale, aproape elastica, iar spre vechile ziduri, o „bordura“ ampla din toate florile, arbustii si arborii Cretei. In centru, un postament de citeva zeci de metri patrati din piatra alba, pe care e asezat mormintul din blocuri de piatra neagra. O piatra tombala din calcar, pe care nu e scris nici macar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers si, pe revers, pe o placa din metal, cuvintul „pace“ cioplit in citeva limbi, de la greaca si ebraica la engleza. O cruce simpla, alcatuita din doua lemne de catarg legate cu sfoara marinareasca. Nu am vazut niciodata un mormint mai potrivit pentru un mare scriitor, desi am vizitat citeva cimitire in viata asta, de la Eternitatea din Iasi la Bellu, Père Lachaise si citeva cimitire londoneze. In stinga mormintului, putin mai in fata, odihneste din 2004 Elena, ultima lui sotie, intr-un lacas de veci mai mic si la fel de sobru. De pe marginea platoului, peste intinderea orasului, se vede marea cea mare. De aici, de linga mormint, se aude murmurul sau neincetat… „Odihneste-te in pace, Neinfricatule…“, am soptit in vreme ce ma indreptam spre scarile ce ma conduceau in afara.
[…]
Port ceasurile lui, ramase mostenire. Le port alternativ, citeva zile pe cel elvetian, a carui istorie n-o stiu ori nu mi-o amintesc, un ceas auriu, cu o curea de piele maro inchis, pe care am pus-o in locul bratarii metalice albe, care nu era asortata. Apoi, alte citeva zile, pun ceasul sovietic, Pobeda, pe care si l-a cumparat din primul sau salariu, de citeva sute de lei, pe care il primea de la dispensarul in apropierea caruia mi-am petrecut copilaria. Desi primul este evident un ceas de calitate, un ceas scump, nu stiu de ce prefer sa-l port pe celalalt, poate pentru ca e primul lui ceas. La un moment dat, am purtat si verighetele lui, pe cea de aur de la casatorie si pe cea de argint, aniversara, dar apoi mi s-a parut deplasat, chiar de prost-gust, asa ca le tin intr-o cutiuta de tec de pe biroul meu. Acum vreun an, am crezut ca ma viziteaza in fiecare seara inainte de a ma scufunda in somn pentru ca ii port ceasurile, obiecte pe care nici el nu le scotea de la mina inainte de culcare, de parca ar fi trebuit sa stie ora exacta prin somn, el care parea ca nu se grabeste niciodata, care nu intirzia niciodata, si asta fara macar sa se uite la ceas. Dar ma inselam: chiar daca scoteam ceasurile, tot ma vizita, tot ma viziteaza. Si de ce nu ar face-o? Daca m-a lasat sa fiu liber pe cit e cu putinta sa fie cineva liber in copilaria si adolescenta sa, de ce s-ar priva tocmai el de aceasta libertate? Si poate e proba faptului ca nu ma inselam in eseurile mele de la sfirsitul adolescentei…
[…]
Am pus primul tun in galeria din dreapta, cu teava indreptata spre inauntru, spre peretele de la capatul incaperii mari, cu gindul ca noi sa ne adapostim in lateralele intrarii in galerie. In principiu, nu aveam ce sa patim, fiind protejati de peretii enormi din piatra. In teava de aluminiu am introdus mai intii amestecul exploziv, apoi am pus doi-trei centimetri de nisip si pietricele, apoi citeva bile, dupa aceea, inca vreo doi centimetri de nisip cu pietricele. La baza tevii pusesem o tavita dintr-un capac de la o cutie de fiert seringile, plina cu benzina. Cind toti s-au adapostit dupa peretii de piatra, am dat foc benzinei si am fugit sa ma ascund si eu. Timpul trecea, dar nu se intimpla nimic! Asa trece timpul cind astepti ceva cu nerabdare, dar noi ne-am gindit ca poate se stinsese benzina. Am mai stat putin nemiscati, apoi ne-am sfatuit si am decis ca trebuie sa se uite careva. S-a uitat Nelu si i s-a parut ca se stinsese intr-adevar benzina ori poate chiar se terminase inainte de a-si produce efectul. Oricum, am decis sa ma duc sa ma uit, ca doar nu degeaba eram conducator de osti. Am intrat si, pentru ca-i auzisem pe altii in urma mea, m-am intors ca sa le spun sa se retraga. Si atunci s-a auzit bubuitura! Credeam ca se va darima casa peste noi. Am simtit o arsura in umar, dar din fericire nu era decit de la flacara si nisip, cum avea sa constate mama putina vreme dupa aceea. In schimb, Nelu urla cu miinile la fata, iar de sub palme ii curgea singe suvoi, iar Mircea se uita cumva hipnotizat la mina stinga, de unde parea sa lipseasca o bucata de deget, in schimb siroia singele si din palma lui ca dintr-un izvor. Eram raniti, uluiti, aproape surzi cind au navalit mama, tata si sora-mea acolo. Dupa toate aparentele, explodase si teava tunului odata cu explozia substantelor, de vreme ce Nelu avea o bucata de aluminiu, o schija infipta deasupra ochiului sting, unde avea sa-i ramina pe veci o cicatrice de care era foarte mindru. Ca doar era de pe urma razboiului cu rusii! Mircea nu mai avea buricul degetului inelar de la mina stinga, iar eu, care fusesem cel mai aproape, dar din fericire cu spatele, aveam o plaga destul de urita pe umarul sting. Nu era ceva profund, pentru ca n-au ramas urme, doar un fel de mici puncte albe aproape invizibile, care ramin nebronzate oricit ar fi expuse la soare. Sigur, astea aveam sa le aflu mai tirziu, pe moment, nici macar nu stiam cum am ajuns in casa, unde mama si tata imi oblojeau rana, iar eu le explicam in ce imprejurari nobile o capatasem. Nu tin minte mare lucru, nici macar daca am luat bataie, desi nu cred ca le ardea sa ma mai si bata. Eram nu doar ranit, ci si speriat de gindul ca explozia m-ar fi putut surprinde cu fata neintoarsa.
Si mai tin minte o fraza spusa de tata in vreme ce ma badijona cu alcool iodat, ca sa-mi distraga atentia probabil ori poate pentru ca pur si simplu i s-au amestecat gindurile: „Ai naibii rusii astia, fac victime si daca vin peste tine, si daca nu vin!“. Cred ca stia ce spune, ca doar fusese aviator in timpul razboiului, de fapt, radiotelegrafist de bord, si tocmai incepuse sa ma invete alfabetul Morse pe vremea aceea, a invaziei asteptate. Pe ecranul televizorului se perindau imagini cu cehi morti si arestati in timpul invaziei si cu tineri cu parul lung aruncind in tancuri cu pietre smulse din caldarim…
[…]
In acea dimineata oarecare, dar atit de plina de neprevazut, un oarecare presedinte al unei tari oarecare ramase singur in biroul sau, fara sef de cabinet, fara nimeni altcineva. Se duse si deschise larg ferestrele, dar in birou nu se simti nici un efect. In schimb, afara, in gheretele lor decorative, soldatii din garda simteau ca-i ia cu lesin. Gradinarul, aflat la citeva zeci de metri de ferestre, cazu secerat, iar citiva soferi intrara urgent in masini, inchisera usile si incepura sa fumeze, ceea ce nu mai facusera pina atunci niciodata, fiind drastic interzis de regulament. Numai presedintele isi putea aprinde tigara in masinile oficiale. Acesta, ramas singur in biroul sau, se aseza pe unul dintre fotoliile pentru invitati si incerca sa inteleaga ce se intimpla, ce i se intimpla. Isi aminti ca la inceputul mandatelor sale avusese un consilier filosof, de care se despartise cind trebuise sa aleaga intre acesta si consiliera politica blonda de atunci. Pina sa se debaraseze de el, ii umpluse totusi urechile, ba chiar si mintea, cu tot felul de povesti despre existenta si esenta, fond si forma, materie si spirit si cite altele. Poate ca filosoful nu era chiar nebun, isi spuse el in gind. Mai statu citeva minute cu capul intre palme si, cind ridica privirea, vazu ca trecuse o ora de cind era la birou, era aproape 9. Vazind ca deschisul ferestrelor nu rezolvase nimic in tragica chestiune olfactiva, se ridica, se duse si le inchise. Apoi trase si draperiile grena cu auriu grele, masive. In timp ce se intorcea spre birou, isi spuse cu voce soptita ca trebuie puse in acord existenta si esenta, daca nu cumva si fondul cu forma. Ajunse la birou, se aseza pe scaunul oficial, ceva intre jilt si tron, deschise cu mina stinga un sertar, iar cu dreapta lua un revolver ofiteresc, negru cu incrustatii de fildes, de parada. Pendula arata ora 9 fix. Era 31 decembrie 202… si ceva. Lipi teava revolverului de timpla si apasa pe tragaci. Aproape deodata cu singele si creierii, din trupul sau incepu sa iasa un miros nepamintean de trandafiri, dafin si smirna, care, iesind din camera inchisa aproape ermetic, se inalta peste urbe, dind Capitalei unei tari oarecare vestea cea buna…
[…]
Recunosc. De obicei, imi mint cititorii si, pe cit e posibil, incerc sa-i mint frumos. Inventez personaje plecind de la un nas ciudat ori de la miscarea unui fund de femeie, apoi brodez povesti in jurul lor dupa cum imi alearga imaginatia. Si mereu caut sa dau un aer de implacabil, lucrurile nu pot sta decit asa, de autenticitate. De data aceasta insa, vreau sa fiu cit mai onest cu cititorii mei, mi-am propus sa smulg personajele direct din realitate si sa incerc sa le reconstitui povestea din fapte reale, sa-mi limitez cit mai mult imaginatia. Daca observatiile mele, mai ales concluziile extrase din ele sint incorecte? Oricum, superficiale sint cu siguranta. Am scos telefonul din buzunarul pantalonilor scurti, dupa ce i-am scos pe acestia din sacul de pinza, si am format numarul lui Max. I-am spus ca am nevoie pe loc de ajutorul lui si al baietilor lui si ca sint la strandul din cartierul meu. De parca ar mai exista si altele! Mi-a raspuns ca urca cu doi baieti in masini si vine imediat. Max, de fapt Maxim Dirjan, este patronul primei agentii de detectivi privati aparuta in oras la vreun an dupa revolutie. El spune ca „inainte“ a fost ofiter de militie, de cercetari criminalistice, dar eu sint aproape sigur ca a fost securist. Dar asta nu mai conteaza acum, la patru cincinale de la „evenimente“. M-am imprietenit cu el, daca pot folosi termenul acesta, in urma cu vreo patru ani, cind voisem sa scriu un roman cu trama politista si am socotit ca am nevoie de putina documentare in domeniu. Vorbisem cu niste politisti pe care ii cunoscusem pe vremea cind ocupasem un fel de demnitate in urbea asta, dar ei nu mi-au spus mare lucru, prea socoteau secrete toate lucrurile ce tineau de meseria lor. Unul dintre ei mi l-a recomandat pe Max, pe principiul ca un privat e mai deschis la gura decit un detectiv aflat in serviciul public. Si asa a fost. Nu doar ca mi-a spus o multime de chestii generale si de detaliu despre munca de detectiv, dar m-a si invitat in citeva misiuni de supraveghere ale lui, de alte citeva ori trimitindu-ma pe teren cu agentii sai. Banale cazuri de adulter, desigur, cercetate in vederea unor procese de divort, dar asta nu conteaza. In fond, urmarirea, pinda, postul fix de observatie, supravegherea electronica, inregistrarea, fotografierea, filmarea, scormonirea in sacii cu gunoi etc. se desfasoara la fel de indiferent de natura cazului. La sfirsit, n-a vrut sa-mi ia nici un ban, a spus ca-l voi plati din drepturile de autor. Cum n-am mai scris romanul, nu doar ca a ramas neplatit, dar tot el a mai dat cite o bere vara pe vreo terasa ori un deget de whisky in anotimpurile mai reci, seara, in biroul sau situat la parterul unui bloc din centru. Avea si un sediu mai mare, undeva mai spre periferie, unde erau restul birourilor, magaziile pentru echipamente, locurile pentru antrenamentele detectivilor etc. Cit mi-a luat mie sa-mi amintesc toate acestea, Max a si aparut, insotit de doi dintre tinerii sai angajati. Perfect acoperiti! Se dezbracasera deja la intrarea in strand probabil, asa ca au aparut in chiloti de baie, cu niste plase in care erau hainele intr-o mina si cite un prosop de plaja in cealalta. Toti trei aveau ochelari de soare foarte inchisi. Mi-am amintit, culoarea si forma ochilor se tin minte cel mai bine. Cind am lucrat cu el, mi-a spus ca are si lentile de contact pentru agentii sai, dar prefera sa nu le chinuiasca ochii decit atunci cind e absolut necesar. M-au reperat usor, dupa cum mi-am dat seama, au venit spre mine, s-au oprit la vreo 15 metri pe un petic de nisip liber, si-au intins prosoapele unul linga altul, s-au intins si ei, Max si-a aprins o tigara, cei tineri nu, unul din ei a scos dintr-un fel de sacosa din imitatie de piele maro trei cutii de bere, s-au ridicat in sezut, au deschis cutiile si au inceput sa bea si sa palavrageasca de parca erau trei colegi de slujba iesiti de la birou sau, daca tinem seama ca nu era inca prinzul, fugiti de acolo. Dupa ce a terminat berea, Max s-a uitat intr-o doara spre mine, s-a ridicat si s-a indreptat spre constructiile de lemn care adaposteau magazinele de racoritoare, cafea si diverse gustari calde. M-am ridicat, m-am indreptat in directia opusa, spre una dintre toaletele pentru barbati, am intrat, am intirziat putin in hol, spalindu-mi miinile la chiuveta si dind cu apa pe fata, apoi am iesit si cumva pe ocolite m-am indreptat spre locul in care plecase Max putin mai inainte. Isi luase o cafea si se asezase la o masa de lemn din spatele constructiei. Am luat si eu una si m-am asezat la aceeasi masa, pe banca din cealalta latura. Am schimbat un salut si i-am spus in citeva propozitii despre ce este vorba, ce vreau de la el. S-a felicitat ca venise fiecare cu masina lui si mi-a spus ca este vorba despre trei zile de supraveghere totala, o zi pentru coroborarea materialului si redactarea rapoartelor. Urma sa ne vedem luni dupa-amiaza, la 17, in gradina bine ascunsa de arbori si plante a unui local nou, deschis undeva in plin centru. „Esti in centru, dar ai senzatia ca nu e nici un oras in jurul tau“, a adaugat Max. Mi-a cerut apoi sa-i arat „obiectele“, dublele obiective, daca ne gindim ca era vorba despre niste cupluri, si m-a intrebat daca imi trebuie binoclu. Atunci am vazut ca luase un fel de borseta din piele cind plecase de pe prosop. I-am raspuns ca nu, ca tocmai scapasem de miopie, dar trecusem la ochelari cu semnul plus. I-am aratat prin urmare cuplurile reperindu-le cu ochii liberi. Le-a fixat in functie de niste repere numai de el stiute, apoi mi-a spus ca distractia asta ma va costa o mica avere. „Bine“, i-am raspuns, „nu e o problema“. El a plecat spre detectivii sai, in vreme ce eu, dupa ce mi-am terminat cafeaua, am intrat in bazin sa fac citeva ture, cauza mea era in miini bune. Cind m-am reintors la prosop, am observat ca Max nu mai era, in schimb, cei doi juni detectivi se prajeau la soare, aparent neinteresati de nimic din jurul lor. Dupa vreo ora si ceva, era deja prinzul si soarele dogorea, primul cuplu a inceput sa-si stringa lucrurile, ceea ce a inceput sa faca, cumva intr-o doara, si unul dintre detectivi, care a plecat inaintea cuplului spre iesire. Stiam si acest truc. Mi-l aminteam de la operatiunile de urmarire la care participasem. N-am mai asteptat sa plece si al doilea cuplu insotit de ingerul lor pazitor. Stiam ca treaba merge de-acum de la sine, eu neavind altceva de facut decit sa astept raportul si discutia de luni dupa-amiaza cu Max. M-am imbracat, mi-am strins lucrurile si am luat-o agale spre iesire. In drum, m-am oprit si mi-am cumparat un Pepsi Light rece, din care am inceput sa beau incet cite o gura.
CARTEA
Volumul cuprinde unsprezece povestiri inedite, tratind in special relatia de cuplu, dar si o serie de drame mici, cotidiene. Desi tarile in care autorul isi poarta personajele sint diferite (si, prin asta, se asigura spectaculozitatea „decorului”), preocuparea majora, care leaga textele si creeaza tematica intregului volum, este aceea a confruntarii cu propriul destin, la o virsta in care iti constientizezi nu doar maturitatea, dar si calea ei fireasca spre batrinete. O carte proaspata, placuta la lectura, dar in aceeasi masura puternica si profunda.
AUTORUL
Liviu Antonesei este profesor la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei a Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi; membru al PEN Clubului roman si al ASPRO; fondator si presedinte al revistei de cultura „Timpul“. A debutat in 1988, cu Semnele timpului (Editura Junimea, Iasi). Dintre volumele de proza publicate, amintim: Check Point Charlie. Sapte povestiri fara a mai socoti si prefata (Editura T, Iasi, 2003), La Morrison Hotel. Povestiri de pina azi (EuroPress Group, 2007).