Desigur, furia lui Stefan Manasia nu este una reglata ideologic. Poezia lui se foloseste de spectrele antioccidentale pentru a pune in valoare o spaima impersonala; din acest punct de vedere, o asemanare se poate vedea cu neoproletcultismul intirziat si estetizant al lui A.E. Baconski din Corabia lui Sebastian, unde absurdul cotidian dintr-un alt oras vestic, Berlinul capitalist, era invocat spre a descrie un foarte personal sentiment de sfirsit de lume. Si ar mai fi o justificare pentru a afirma pina la capat hotarirea lui Manasia de a nu transforma poezia in articol de ziar pe teme politice: predilectia lui pentru jocul de masti, pentru mistificarea vocala. Acest autor poseda, el singur, un repertoriu intreg pentru cor, iar daca intr-un loc vocea poemului poate fi atribuita, in spirit autenticist, „copilului Manashturului“, spinzurat cu fringhii de nori si plutind vizionar pe valurile oceanului planetar al propriei memorii (cum se intimpla mai ales in poemul mai vechi Ostroveni. Viata si contactele, reluat si amplificat in volumul de fata), in alta parte vocea va suna altfel si va fi atribuita altcuiva.
Monologuri in pustiu
Ca si Cartea micilor invazii, volumul de fata este plin de tot felul de monologuri in pustiu sau de portrete ale unor personaje improbabile care figureaza debusolarea morala sau maxima cruzime. Un teolog propovaduieste revelatia pe internet; un ofiter din Vietcong se lamenteaza sentimental. Plusind, Manasia dedica poeme colegilor (Radu Vancu, Claudiu Komartin) si maestrilor (Serban Foarta si G. Bacovia, pastisati omagial in poemele Ornitopter, respectiv Hidra), multiplicind codurile, metaforele tutelare, textele-referinta. Aluziile la pop-cultura si scenariile paranoide se inmultesc parca fara sistema, deconcertant, alimentind cititorului o senzatie claustrofoba, ca si cum ar fi inconjurat de fantome. Totul vorbeste despre o suferinta a creierului in fata lipsei de sens a totului: si tribul indian Toda, care dispare, si „prostia cupida“ a personajului jucat de Clint Eastwood in Podurile din Madison County, si sadicul Miguel, care decide „ce parti/ ar mai trebui amputate“, si „gusterele“ verzui camuflat in balta de namol de linga autostrada sau fetita din Little Miss Sunshine topaind „pe aleile cu setari de peisaje/ si case“.
Manasia isi multiplica discursul si proiecteaza tot felul de personaje care incifreaza in propria existenta un protest, constientizat sau nu. E foarte important ca aceste personaje si aceste voci functioneaza ca niste simboluri, iar nu ca delegati ai autorului in text. Iata-l pe „hermeneutul biblic“ internetizat din poemul Sucursala religii care, paranoic si iluminat totodata, intr-un stil imbecil mimetizat si in titlu, construieste o imagine a revelatiei posibile si o distruge in acelasi timp prin ridicol: „de 4-5 ani ma chinui sa aflu cine este Femeia care naste si Balaurul/ din Apocalipsa Sf. Ioan, uite ca am reusit sa dezleg si acest mister,/ acum stiu ce urmeaza sa se intample pe Pamant si nu e deloc optimista situatia,/ cum si de ce? Imagini care sa confirme? vei gasi totul in amanunt si te rog/ sa-ti dai cu parerea……. Apasa AICI“ – unde „apasa aici“ este semnalul unei promisiuni apocatastatice si totodata a unui pariu care-ti pierde sufletul. Ambiguitatea se naste din ironie, caci ironie este refuzul pactului confesiv intr-un discurs foarte personal, ce se camufleaza insa in spatele a mai multe voci si figuri, care de care mai descreierata, mai scandaloasa si mai improbabila, de unde poate sa dea glas tuturor fantasmelor proprii. O poezie ingenioasa, complexa, patimasa in tiradele sale dezlantuite, iata poezia lui Stefan Manasia.
Din acest motiv, tind sa vad in poemele din ciclul Antwerpen nu un crez politic nou-gasit al autorului, ci un teren proaspat pentru jocurile melancoliei sale. In Antwerpen, Manasia identifica o imagine concreta a postexistentei, luxurie cladita deasupra viciului, distinctie obtinuta prin crima: „O mie de ani/ de albit conturile/ de lustruit arcadele/ bicepsii/ statuile/ treptele si minerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boala de git/ si o abia strunita/ melancolie suicidara“. Occidentul apatic si afazic, adormit in prosperitate, trebuie sa joace rolul de fundal al exasperarii, cenzurate la orice pas si devenita din acest motiv o exasperare bolnava, pentru ca e muta. Este o ipostaza in plus, una ce ii lipsea in poemele de pina acum, a starii de spirit dureroase, cu radacini ontologice, ce trebuie cu orice pret comunicata – si in acelasi timp o metafora a acestei stari de spirit: „Sa fii doar atit/ CSVD// Pedalind linistit/ De-a lungul strazilor// O ploaie marunta/ Cit sa nu existe// Praf/ Becuri ecologice-actionate// De senzori obositi/ Peluze cu lavanda“.
Dar asta ne trimite iar catre identitatea de adincime a acestui mod de a scrie. Poezia lui Stefan Manasia mizeaza foarte mult pe receptivitatea cititorului, chemat la lectura sau surprins, atacat din unghiuri neasteptate, pus sa priveasca altfel lumea. Daca unii congeneri au preferat, la un moment dat, sa-si trezeasca publicul apelind la vulgaritate (si dind astfel, pentru rauvoitori, un nume prost generatiei), Manasia se foloseste in acelasi scop de socul existential dat de prezenta mortii, ocolind capcana consumerista („Prin fereastra vagonului/ clasa a doua defileaza/ teenmilfmaturedead“) sau iluminind trecutul si scotindu-l din circuitul obligatoriu al cliseizarii memoriei („Fotbal fara fault. Prietenie fara invidie. Dupa-amiaza cu tipete. Beam apa-n dementa din vale, cind am vazut botul vulpii, caninii, incisivii anatomic corecti: boticul inspumat“). Iar dorinta de a comunica dincolo de pagina cu cititorul, restabilind astfel legatura plina de sens intre oameni (si lucruri), se manifesta in forma autoparodica a unei chemari din copilarie: „zi-mi c-ai vazut filmu’ s…t pe bune, zi-mi c-ai vazut filmu’“. De aceea, in poemul Alevin, care incheie volumul, textul poetic este explodat, compus din viziuni juxtapuse, venite din alte filme si alte carti, refuzind in acelasi timp coerenta textuala, „eternitatea cu vata in urechi si-n nas“, ca si „adictia Kenvelo“. Poezia pe care volumul acesta o prefigureaza e una fragmentara si exclamativa, ca relatarea filmului de ieri seara spusa tipind, pe doua voci, de catre doi copii, intre blocuri.
Poezia ca vehicul anapoda, anacronic si ridicol
Am lasat la urma, pentru a nu lasa impresia ca poezia lui Stefan Manasia este una doar pentru „initiati“ ai discursului liric fragmentar, poemul titular, Motocicleta de lemn/Tchukudu. Desi discursul poetic al lui Manasia e plurivoc si centrifug, se poate usor intrevedea in acest poem o metafora complexa si complet articulata. Si aici ne aflam in aria postcoloniala a Africii negre, odinioara stapinite de belgieni, dominata astazi de violenta si absurd in urma loviturilor de stat popularizate de Discovery sau de filmul Diamantul insingerat. Sub pojghita patetico-ironica-popculturala a vocii lui Freddie Mercury din Bohemian Rhapsody („Mama, I’ve killed a man“), Manasia construieste monologul dramatic al poetului care incepe o calatorie primejdioasa. Vehiculul sau este unul „de lemn“, o motocicleta care nu poate fi propulsata decit in joaca, piriind din buze cu entuziasm copilaresc: „tchukudu“, „vruum-vruum-vruuuuum“.
Daca citim, asa cum cred ca trebuie, in cheie poetologica textul acesta care incheie ciclul Antwerpen, descoperim o metafora a poeziei ca vehicul cu functionalitate incerta, o motocicleta de lemn cu care aluneci la vale si pe care trebuie s-o impingi la deal. Un fel de bat pe care copilul, urcindu-se, se crede calare pe cal; doar ca aceasta imagine a placerii estetice ca fericire autosuficienta, care da atita sens Amintirilor lui Creanga, nu ii mai pare de ajuns lui Manasia. Si atunci metafora lui se completeaza cu un intreg peisaj al exploatarii coloniale dintr-un continent periculos, unde drumurile sint pazite de adolescenti inarmati cu pusti si machete, pusi pe ucis. Motocicleta de lemn ruleaza pe un drum marginit de siruri de cadavre: „civili si militari, mama,/ si copii si cadavre-nflorite-n/ santulete pe marginea/ drumului:/ oameni si facoceri/ mai mult decit fiertura de cafea/ si mai mult decit iarba/ ma protejeaza/ idolul/ pictat/ deasupra aparatorii de lemn“. Iata deci: poezia ca vehicul anapoda, anacronic si ridicol, functionind impotriva tuturor asteptarilor intr-un teritoriu ostil, ducindu-si cargoul pretios la destinatie. Ea nu aduce salvarea, ci doar o aminare a dezastrului. Nu ofera revelatia, ci doar viziuni fragmentare, care sa-i tina locul. In Motocicleta de lemn, Stefan Manasia ramine acelasi poet extraordinar, anuntind pasionante metamorfoze.
Stefan Manasia, Motocicleta de lemn, Editura Charmides, 2011