Mormintul comunismului romanesc nu e o carte de verdict, cu final asteptat intr-o „judecata a trecutului“ cum pare sa sugereze titlul. Pentru Alexandru Matei, daca o anumita tema se discuta, atunci restul verdictelor cu pretentii definitive sint ridicole. E un tip care crede in valoarea argumentului relaxat, in valoarea citatului sau a contextului nasterii unei idei, mai mult decit in motorul polemic al eseului. Iar temele nu sint dintre cele mai comode din ultimele doua decenii in Romania. Judecarea comunismului inca se face cu o patima suspecta – vezi ultimele lupte publice pentru asumarea unui tribunal intelectual (rapotul comunismului intocmit de comisia Tismaneanu) –, iar Matei cu siguranta nu are mari porniri razboinice. Nu vrea sa deschida vreun front de stinga, desi temele, abordarile si referintele par a duce intr-acolo, nu vrea sa se certe cu nimeni in mod special. Asta ar fi atitudinea frustranta a cartii pentru un cititor ca mine, de exemplu, prea dependent de stimuli si adrenalina „pop“. Am descoperit, redescoperit cu placere autori fetis, insa nu am putut sta alaturi de autor in vreo transee pentru simplul fapt ca omului ii place sa stea in tribuna si sa urmareasca meciul fara sa tina cu vreo echipa.
Arbitru al meciurilor retorice
Din oficiu, e alaturi de noul val de intelectuali liberali sau de stinga (Caius Dobrescu, Ciprian Siulea sau Alex Cistelecan). Tematic, iarasi, nu uita nici o clipa sa spuna ca il intereseaza unghiul stingii. E mereu preocupat si de demontarea presupozitiilor si impulsurilor ingenue ale stingii. Pare mereu sa ne avertizeze ca exista un soi de fundal mainstream de dreapta care deja nu-si mai merita statutul hegemonic. Cind se apuca sa scrie, de exemplu, despre Nokia si investitia de la Jucu, incepe cu intrebari despre capitalism-anticapitalism, cu discutii despre „cinismul“ capitalismului, trece prin Mircea Badea sau Cioran si sfirseste printr-o discutie despre „a fi“ si „a avea“. Linkuirea culturala e cu adevarat alerta. Se complace insa prea usor in a-si face pauzele de respiratie in locuri comune precum: critica anticapitalista face parte din spectacolul capitalist. Sau, de dragul formularii frumoase, concluzioneaza la un moment dat ca „discursul de stinga este condamnat sa ramina literatura“, ca are o functie magic-literara etc. Spune simpatic ca cinismul e o forma de sinceritate capitalista si apoi isi cauta diverse argumente pentru care sa se situeze cu detasare eseistica si estetica in afara meciului. Cind te apuci sa vorbesti despre Nokia si despre capitalul din ce in ce mai volatil, eu zic ca popfilosofia calma isi pierde serios din potentialul „entertaining“. Dar Matei crede in mobilitatea culturala a citarii si a speculatiei mai mult decit in orice. Nokia e doar un pretext.
Cheia citirii unui caz precum cel de la Jucu se aplica in mai multe situatii belicoase din carte pe care Matei le rezolva in acelasi stil. In fond, o critica a mersului capitalismului sfirseste mereu intr-un soi de poveste puternica. Si asta ii e de ajuns. Nu e cam simplist sa spui ca opusul capitalismului e o forma de arta pina la urma? Iar aici Matei nu mai e relaxat, el nu se revendica din aceasta zona decit daca cuvintele ramin cuvinte: „Eu tin la adecvarea istorica si hermeneutica a unor enunturi. }in la adevarul si istoria cuvintelor. Numai astfel pot eu fi inclus intr-un curent sau intr-o incinta oarecare «de stinga», numai daca nu mi se cere in schimbul frazelor mele nimic altceva decit inteligenta lor“. Nimic nou, nimeni n-are chef de etichete zornaitoare, dar parca si astfel de declaratii contin exact astfel de semnale de atentionare de o precautie inutila, specifica de altfel discutiei despre stinga in ultimul deceniu. O inteleg in calitatea esentiala de exercitiu de modestie, dar autorul nu ia in considerare faptul ca efectul ar putea fi contrar. Dilema lui Matei se rezuma intr-o intrebare interesanta – care spune multe despre angoasa lui de observator – pe care si-o pune la un moment dat: „Ar putea exista intr-adevar un meci de fotbal cu miza despre care sa fii sigur ca a fost corect?“. Iar eu ii raspund simplu: meciul de fotbal este gustat tocmai pentru multimea de incorectitudini de la care porneste si pe care spectatorul vrea sa le stearga cu o incrincenare de nestavilit. In fond, statisticile sint reci si clare: clasamentul european al marilor echipe oscileaza mai mereu in functie de bugetul investit. Pina si unii spectatori au ajuns sa nu-si doreasca mari surprize in diverse cupe si campionate ca sa ramina marile echipe sa joace finala, sa fie spectacolul complet si „echilibrat“ bugetar. Nici acesti spectatori, nici Matei nu par sa inteleaga fotbalul: care vinde esential fictiunea unui teren de lupta in care inca mai poate fi batut cel puternic.
E clara vocatia lui Matei mai ales de arbitru al meciurilor retorice. Cele mai corecte si transante observatii le-am gasit in aceasta zona. Dupa victoria lui Barack Obama, Andrei Plesu scrie despre o anumita receptare entuziasta frantuzeasca a victoriei lui Obama si ii reproseaza unui jurnalist retorica prea avintat pro-Obama. Alex Matei vine si taxeaza exact acolo unde doare, citind din „prietenii“ (sau cel putin colegi de tabara politica) estetului scirbit de atit angajament: Mihaies sau Toader Paleologu laudind un personaj politic mai desantat decit ar face vreodata un stingist francez cu Obama. La fel de exact este cind gaseste elemente comune in activitatea publica a unor Liiceanu si Valentin Stan. Aici, criticile lui Matei sint un act normal de igiena culturala: orice intelectual care se prezinta pe cal alb trebuie fie sa-si fi pierdut complet simtul ridicolului, fie – mult mai probabil – sa-si fi incasat un cec gras din drepturi de autor.
Se agita vioi printre concepte si autori
Spiritul pop-filosofic (nu are nimic peiorativ formularea, Matei vede acest stil de analiza, ca si mine de altfel, extrem de eficient in ziua de azi) creeaza poate reflex nevoia de mai multa vigoare in atitudine. Pina la urma „pop“ e si o pozitie asumata, „dusmanii“ asumati iarasi sint importanti si chiar o decriptare ceva mai violenta a jocurilor de putere din lumea politica, intelectuala sau economica face parte din pachetul critic contemporan. Daca ma gindesc la un Boris Buden sau Marius Babias (sau, de ce nu, la un maestru al metodei pop cum e Zizek), ce ii face credibili este tocmai stilul de atac al problemelor sociale sau ideologice fara manusi, fara precautii inutile. La Matei am avut de prea multe ori senzatia de paradis intelectual unde leii si mieluseii convietuiesc pasnic. Un exemplu: „Mi se pare imbucurator ca eseul – in sens de text de idei – are parte de practicanti remarcabili, fie ca e vorba de Caius Dobrescu, Ciprian Siulea sau Alex Cistelecan, fie ca ne mutam in alt cartier, al lui Andrei Plesu sau H.R. Patapievici. Daca avem deci oameni care sa dezbata adecvarea ideilor contemporane la lumea pe care o traim si pe care o gindim, nu cred ca putem vorbi de neincredere reciproca“. Eu aici ma blochez. Prea mult flower power. Mai ales atunci cind imi amintesc ca reprosurile serioase facute de primii trei tineri eseisti au avut tot timpul in vedere exact o dezechilibrare profunda a terenului de „joc de idei“ in spatiul public romanesc. Oricit de roz am vrea sa ne inchipuim lumea eseului, mai clar e altceva, ca unii stau intr-o zona de onestitate intelectuala si de echilibru al argumentelor, iar altii nu o mai fac. Sau poate pur si simplu Alex Matei a gasit un punct zen de reflectie eseistica pe care-l credeam imposibil. Iar din acel punct ii e usor sa scrie cu rabdare si nemeritata atentie despre cartile sau interventiile unor actori deloc complecsi din spatiul public romanesc. Daca Mihail Neamtu, cu binecunoscutele-i idiosincrasii, incepe sa „se ia in gura“ cu Michel Foucault, Matei vine si ii explica rabdator in citeva paragrafe de ce nu e tocmai ok sa procedezi asa sau sa-l numesti cu dispret doar „sociolog“ pe marele ginditor. In schimb, am retinut dintr-un text despre textele politice semnate de Cartarescu una dintre calitatile atitudinii lui Alex Matei – nu va sari niciodata sa sfisie un om, un personaj care s-a vulnerabilizat din motive mai mult sau mai putin explicabile. Are si zenul asta partile lui incontestabil bune.
Ce face insa Alexandru Matei fundamental e sa lucreze foarte bine cu referintele, sa se agite vioi printre concepte si autori, sa mentina un optimism al jocului intelectual la cote foarte bune. Dupa cum ati vazut, m-am simtit frustrat mai ales de un anumit temperament al scriiturii, dar asta nu inseamna ca lectura nu a fost profitabila.
Alexandru Matei, Mormintul comunismului romanesc. Romantismul revolutionar inainte si dupa 1989, IBU Publishing, 2011
Galerie foto
