Cum a inceput dragostea dumneavoastra pentru Fernando Pessoa?
A inceput cind am descoperit ca era un mare poet, un geniu. Asa cum in secolul XX au fost Kafka, Joyce… Apartine acestei familii de genii. L-am descoperit din intimplare, in vremea in care eram student la Paris si nu stiam absolut nimic despre Portugalia, despre Lisabona. Mai mult decit atit, Portugalia avea atunci un sistem totalitar de dreapta, foarte departe de Europa si destul de necunoscuta.
Tinar student la Paris asadar, ma preocupam de filosofie, m-am inscris chiar la Facultatea de Filosofie si, dupa un an, mi-am dat seama ca nu eram facut pentru asta. Intre timp, la cei 21 de ani ai mei, descoperisem literatura. Apoi am avut parte de o intimplare (de altfel, din intimplare se si petrec lucrurile importante in viata) in gara din Lyon – ma intorceam in tara mea dupa ce renuntasem la studiile de filosofie. M-am oprit intr-un anticariat cu gindul sa-mi cumpar ceva de citit pe tren. Am vazut o placheta cu un nume necunoscut, Fernando Pessoa, care nu m-a costat aproape nimic, trasa intr-un tiraj de 500 de exemplare. Era un poem lung – Tabacaria. L-am cumparat pentru ca autorul imi era necunoscut, pentru ca titlul era ciudat si pentru ca nu costa mult. Editia era una bilingva – franceza si limba originala in care fusese scris poemul. Portugheza era pentru mine la fel de necunoscuta ca si turca pe atunci. Iar aceasta traducere franceza din Fernando Pessoa era practic primul lucru care iesea spre Europa din Portugalia. Traducatorul fusese atasatul cultural al Ambasadei Frantei la Lisabona in 1934-1935, a avut sansa de a-l intilni pe Pessoa si a realizat ca acesta este un geniu. S-a reintors in Franta din misiunea diplomatica si a tradus acest poem, publicindu-l intr-o editie ale carei costuri probabil le-a suportat.
Ati pastrat cartea?
Sigur ca da, se afla in biblioteca mea… Asadar, am citit pe tren aceasta carte si mi-am spus: "Ce poet mare!". Mi-am mai spus ca mi-ar placea mult sa ii invat limba. Odata reintors la Pisa, m-am inscris la Facultatea de Litere, acolo unde exista un curs de limba si literatura portugheza. M-am inscris imediat. La finalul anului universitar am luat cea mai mare nota la examenul final. Mi s-a oferit o bursa de studii la Lisabona pentru citeva luni. Acolo am cunoscut-o pe Marie-Jose, viitoarea mea sotie si am cunoscut multi alti oameni care, intre timp, mi-au devenit foarte buni prieteni. Multi dintre acestia nu se mai afla, din nefericire, printre noi.
Printre care si Jose Saramago?
Saramago era pe atunci angajat al unei edituri, nimeni nu stia ca el este membru al Partidului Comunist clandestin, nu facuse nici o declaratie, nu risca absolut nimic, cel putin public. Ca sa revin, am cunoscut o tara in care traiul era foarte dificil si asta a facut ca atasamentul meu fata de Portugalia sa creasca. Apoi viata a facut restul.
Va separa foarte multe lucruri de Italia in acest moment, nu mai locuiti in tara dumneavoastra, dar aveti in continuare acolo o casa si, prin urmare, o biblioteca. Cum poate un intelectual sa stea atit de departe de propria sa biblioteca?
Nu mi-am taiat radacinile, ma mai intorc. Aceea este o casa care a apartinut bunicului meu, mi-am petrecut copilaria in ea, si copiii mei la fel. Daca mi-as vinde casa, mi-as obliga copiii sa ia calea exilului. Fiul meu lucreaza la Barcelona, iar fiica mea s-a casatorit la Lisabona. Insa au amindoi o legatura cu Italia, pentru ca avem inca o casa si se pot reintoarce in ea ori de cite ori doresc. Casa ramine, tara se schimba si, de asemenea, guvernele. In acest moment nu am din punct de vedere politic o legatura buna cu tara mea, dar o iubesc profund. Nu tara e cea pe care nu o iubesc, ci persoane din ea… Si nu am abandonat Italia in nici un caz din motive politice, mai ales ca nici nu se poate vorbi despre un abandon. M-a tinut in Italia meseria mea de profesor. In pasaport nu poate sa apara ca sint scriitor, nu-i asa? Asta nu e o profesie! Scrie profesor universitar. Am predat la Universitate o mare parte a vietii mele, mai bine de 30 de ani. Am acumulat suficient de multi ani pentru a ma pensiona si de atunci motivatia pe care mi-o dadea profesia a disparut. Pentru a scrie folosesc un mic carnet si o pot face oriunde, nu am nevoie de casa mea. Si apropo de biblioteca… Imi iubesc foarte mult cartile si am mai creat o alta biblioteca in satul meu natal. Acolo nu exista, desi era foarte mare. L-am sunat intr-o zi pe primar, i-am cerut o cladire si eu i-am livrat cartile. Astazi satul meu are o biblioteca foarte buna, pentru care s-au cumparat si calculatoare. Cit despre biblioteca mea de acasa – ea este foarte mare si adesea imi lipseste. Dar consider ca, odata cu trecerea anilor, cartile care trebuie sa te urmeze devin tot mai putine. Si biblioteca devine foarte mica astfel.
Atit Italia, cit si Romania au o scena politica foarte interesanta. Tine asta de spiritul nostru latin de a antrena atita ura, de a arunca in joc atitea pasiuni cind vine vorba despre politica?
Cred ca mai mult istoria este cea care explica spiritul popoarelor. Italia a fost, asemenea Frantei sau Spaniei, proprietara a mai multe tari din aceasta lume… Apoi a avut o monarhie mediocra reprezentata de dinastia de Savoia. Desigur, cu un om bun de stat precum Cavour, dar pe ansamblu de o mediocritate foarte puternica. Iar a avea timp de 100 de ani o astfel de monarhie marcheaza o tara. In plus, in 1922, aceasta a acceptat si s-a aliat cu fascistii. Italia avea, deci, in '22 un Parlament si o monarhie cu un rege mediocru. Iar regele l-a acceptat pe Mussolini in Parlament crezind ca asta ii va rezolva problemele cu poporul – dupa primul razboi mondial, grevele erau la ordinea zilei, problemele economice erau foarte mari. Cu o monarhie incapabila sa rezolve problemele, venea, in sfirsit, cineva cu mina forte. S-au inselat crezind ca va rezolva problema, dupa care se vor putea descotorosi de el. Si am avut 22 de ani de fascism, pe care Italia l-a mai si exportat cu succes in Ungaria, in Romania, in Spania si in Portugalia. Iar in Germania, fascismul a devenit nazism prin Adolf Hitler. E clar ca poporul nu poate fi decit marcat de o istorie ca aceasta. Fiecare om se naste cu caracteristicile poporului sau – daca v-ati fi nascut in Statele Unite, ati fi crescut ca un american s.a.m.d. Bineinteles, avem acum o viziune democratica mai stabila si sper ca va fi ameliorat si caracterul nostru cu timpul. Dar asta se va intimpla intr-o perioada mai lunga, nu se va face imediat.
E clar ca nu se intimpla imediat, daca tinem seama ca un neofascist a fost ales primar al Romei, Gianni Alemano…
Da, un neofascist care poarta crucea celtica. Cind era tinar, agresa oamenii pe strada, iar acum a devenit elegant, si-a pus cravata si poate va incerca sa para un reprezentant al dreptei liberale, moderne. Cel putin asa sper.
Asemenea personaje sint alese pentru ca se uita prea usor?
Daca un tata ii povesteste copilului sau ceva si ii da un sfat, fiul va fi tentat sa faca exact invers. Transmiterea cunostintelor e destul de slaba, televiziunile sint stupide, istoria e ascunsa chiar si in scoli, astfel ca nu putem avea o generatie total rupta de istoria sa.
Biografie
» Antonio Tabucchi s-a nascut la Pisa, in 1943, pe data de 23 septembrie – ziua primelor bombardamente americane asupra orasului. In 1962, pleaca la Paris pentru a studia filosofia. Il descopera pe poetul portughez Fernando Pessoa, dupa ce citeste traducerea in franceza a poemului Tabacaria. Entuziasmul sau il va face sa descopere limba si cultura Portugaliei, tara care ii va deveni o a doua patrie.
» A primit, printre alte distinctii literare, premiul "Medicis Etranger" in 1987, premiul european "Jean Monnet" in 1994 si premiul "Nossack" al Academiei Leibniz in 1999. In cursul campaniei electorale din 1995, protagonistul romanului sau Sustine Pereira a devenit un simbol pentru opozitia de stinga la politica lui Silvio Berlusconi, Antonio Tabucchi fiind el insusi foarte angajat impotriva guvernului Berlusconi.
» La Editura Polirom au aparut romanele Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro (2002) si Se face tot mai tirziu (2003, 2008). Polirom a achizitionat drepturile de autor pentru Tristano muore. Una vita/Tristan moare, carte care va aparea in cursul acestui an.
» Romanul Sostiene Pereira a fost ecranizat in 1996, in regia lui Roberto Faenza, interpretul rolului principal, Marcello Mastroianni, cistigind un premiu David di Donatello pentru cel mai bun actor.
O prietenie literara pe drumuri de Romanie
Norman Manea si Antonio Tabucchi s-au aflat in 2008, timp de o saptamina, la finalul lunii aprilie, intr-o calatorie prin Bucovina si Maramures, alaturi de o parte a echipei Polirom, de o echipa a Televiziunii Romane conduse de jurnalista Mihaela Craciun si alaturi de fotografa italiana Gaia Cambiaggi.
Autorul Intoarcerii huliganului a revazut locurile natale, a petrecut Pastele ortodox la Suceava, a stat din nou in banca de la liceul sau. "Faptul ca Norman mi-a spus de reintoarcerea sa si m-a rugat sa il insotesc a fost pentru mine un semn foarte puternic de prietenie, iar asta s-a transformat si din partea mea intr-o datorie de prieten. A stat in fata unei case care nu mai exista. Si a revazut in locurile unde a trait cea mai mare lovitura a vietii sale – deportarea intr-un lagar nazist", a spus scriitorul italian Antonio Tabucchi.
Norman Manea – "Pentru Tabucchi este o descoperire, pentru mine, o redescoperire"
"A fost un drum lung, pornit de la Sudul iute si aglomerat al Bucurestiului spre Bucovina nordica si cumsecade, si melancolica si apoi spre Vest, Vestul istoric si civilizat al Romaniei. De la Sibiu ne intoarcem pe drumul lui Geo Bogza, in lungul Oltului. Si totul a ramas in urma ca o priveliste extraordinara a frumusetii tarii si ca un asalt al naturii cu tot ce avea grandios si fascinant sa ne intimpine si sa ne conduca. Memoria mea e sigur diferita de cea a prietenului meu Antonio. Pentru el este o descoperire, pentru mine este o redescoperire. A fost o calatorie minunata, plina si de reziduuri care se vor exprima intr-o carte. Sintem foarte recunoscatori Editurii Polirom nu doar pentru ceea ce face cu cartile noastre, ci, iata, si cu sufletele si cu memoria noastra. Aceasta competitie, daca o pot numi asa, a seductiei dintre natura si om, dintre natura si omenescul pe care l-am intilnit e greu de decis ce a fost mai miscator pentru noi, dar probabil ca, in cele din urma, conjunctul lor este ceea ce ramine, aceasta extraordinara armonie si potentare intre ceea ce inseamna natura cu frumusetea ei cu totul magica si omenescul care este viu si cordial si pe care l-am reintilnit cu mare drag."
Antonio Tabucchi – Emotiile lui Norman ne apartin tuturor, fac parte din memoria Europei
"Au fost emotii uneori foarte puternice, ce apartin memoriei colective si memoriei individuale a prietenului meu Norman, dar care ne apartin tuturor pentru ca fac parte din memoria intregii Europe. Am trait, de asemenea, emotia bucuriei si a vitalitatii, care mi-au facut foarte bine. Am invatat multe pentru ca asa se intimpla de obicei atunci cind calatoresti si vezi alte aspecte ale vietii. M-a impresionat delicatetea romanilor, frumusetea extrema a peisajelor. In unele locuri in care ne-am oprit am vazut multi copii si mi-a facut bine. Se spune ca Europa nu este doar un continent vechi, dar si un continent imbatrinit, ca locuitorii Europei sint prea imbatriniti."