– Fragment –
Telefonul suna, spargind linistea. El e. Intreaba incintat:
— Ne-ai vazut la televizor?
Il sunasera prietenii, ca sa-i povesteasca.
— Spune-mi, zice ea in soapta, nu ai plecat inca, nu-i asa?
— Ce sa plecam, unde sa plecam? Raminem aici si miine-noapte.
Ea aude cu greutate ce-i spune. E atenta doar la tonul strain al vocii lui, la ecoul noii lui tradari, tradarea singurului barbat care ii fusese intotdeauna credincios?; de ieri, probabil de cind simtise gustul tradarii, al tradarii ei, parea ca-si doreste s-o savureze iar si iar, asemenea unui catelus care maninca pentru prima data carne.
— Stai o clipa, mama, stai o secunda.
Ride si vorbeste cu cineva de linga el, ce faceti atita caz de asta, intram, le aratam un pic armele si plecam.
— Spune-mi, zice el, intorcindu-se la ea repede, in delir, luind-o prin surprindere si placindu-i ca se intimpla asa, crezi ca ai putea sa-mi inregistrezi si mie miine Clanul Soprano? Am o caseta goala pe televizor, stii cum sa folosesti videoul, nu?
In timp ce vorbesc, ea cotrobaie printre videocasete, cautind bucatica de hirtie pe care isi notase instructiunile de folosire dictate de el la un moment dat – “apesi butonul cel mai din stinga, apoi pe acela care are desenat pe el un mar… “.
— Si ce faci acolo intre timp? intreaba ea, jelind aceste ore pretioase, pe care le-ar fi putut petrece acasa, alaturi de ea, dar, pe de alta parte, ce i-ar fi putut oferi ea, cu figura aia de inmormintare? Oricum, se gindeste Ora, in curind probabil ca va dori sa-si inchirieze o camera undeva, poate chiar sa se mute cu Ilan, asa cum a facut Adam, de ce nu, cu Ilan e distractiv, cei trei adolescenti ar putea petrece incontinuu, fara vreun parinte prin preajma care sa le stea in cale.
Ofer ii povesteste ceva, dar ea nu ii distinge cuvintele. Inchide ochii, va gasi ea o scuza pentru a-i da un telefon Taliei mai tirziu, Talia trebuie sa-i vorbeasca lui Ofer inainte de a pleca acolo… el incearca sa potoleasca haosul din jur, gata, baieti, e mama la telefon! Imediat se aud strigate de veselie si admiratie, apoi hau-lituri precum cele ale sacalilor in calduri, care transmit cele mai calduroase salutari minunatei lui mame, spune-i sa ne trimita repede rugelach 1, iar Ofer se retrage intr-un loc mai linistit.
— Niste animale, ii explica el, asa-s cei mai multi dintre ei.
Ii aude respiratia in timp ce paseste, si acasa se plimba in timp ce vorbeste la telefon, la fel face si Adam, si pe asta au luat-o tot de la Ilan – genele mele sint moi ca margarina, se gindeste ea –, uneori baietii si Ilan vorbeau la telefon in acelasi timp, fiecare la mobilul lui, calcind toti cu pasi vioi prin salonul mare si intersectindu-se in diagonale lungi, fara a se lovi insa niciodata unul de celalalt.
Deodata s-a facut liniste, poate ca a gasit adapost in spatele vreunui tanc, dar tacerea aceasta ii provoaca agitatie, iar, din cite se pare, si lui, fiindca a ramas brusc singur in fata ei, fara intreaga armata israeliana care sa-l apere, asa ca-i spune cum 110% din fortele militare s-au prezentat la posturi, gata de atac, pregatiti sa intre peste ei, limbajul i se militarizeaza pe masura ce vorbeste cu Ora, “comandantul spune ca nu-si aminteste sa mai fi existat vreodata o asemenea mobilizare” – in cazul asta s-ar putea descurca si fara tine, se gindeste Ora, dar reuseste sa se abtina – “si problema e ca nu au veste antiglont pentru toata lumea, nici masini care sa-i transporte, fiindca sint blocate in trafic, la Afula”. Cel care a turnat tot acest pietris in gura lui este, probabil, aceeasi persoana care o face pe ea sa intrebe cind crede ca se va termina totul. Ofer lasa ecoul intrebarii sa pluteasca in aer pina cind prostia si lipsa ei de sens se sting complet. Si aceasta era una dintre metodele pe care Ilan le folosea impotriva ei, se gindeste Ora, copiii imprumuta astfel de lucruri si le folosesc fara sa inteleaga ca pun in functiune o arma folosita de multe generatii inaintea lor. Cel putin Ofer se intoarce repede la ea, dar se intreaba deja cind se va termina si cu asta, cind va veni momentul in care o va intepa cu unul dintre acele lungi ale lui Ilan, fara a se mai intoarce sa-i ingrijeasca ranile.
— Nu, te rog, mama, si vocea lui e calda si tamaduitoare, precum ii e si imbratisarea, nu ne vom opri pina nu eliminam infrastructura teroristilor – iata-l ca zimbeste, imitind tonul arogant din vocea prim-ministrului –, pina ce nu vom infringe organizatiile militare, vom reteza capul sarpelui si ii vom arde cuibul…
Ora se grabeste sa se strecoare printre crapaturile risetelor lui.
— Oferiko, spune ea, cred ca totusi s-ar putea sa plec pentru citeva zile in nord.
— Stai o clipa, aici semnalul e destul de slab. O clipa, ce-ai spus?
— Ma gindesc sa plec in nord.
— Cum, in Galileea?
— Da.
— Singura?
— Da, singura.
— Dar de ce singura, nu ai pe nimeni cu care…?
Insa isi da seama imediat de formularea lui nefericita:
— Ai putea sa te duci cu o prietena, ceva…
Dar ea pune capat incercarilor lui lipsite de tact:
— Nu am pe nimeni si nici nu vreau sa merg cu vreo prietena, dar nici nu pot sta acum acasa.
Vocea lui devine crispata:
— Stai putin, mama, nu pricep, chiar ai de gind sa pleci singura?
Si ea exclama dezlantuita, ca si cum i-ar fi fost ridicat un capac de pe gura:
— Cu cine as putea pleca, dupa parerea ta? Partenerul meu m-a lasat balta in ultima clipa, s-a inrolat voluntar in armata evreiasca.
El o intrerupe nerabdator:
— Cum asa, te duci sa vizitezi locurile noastre, locurile in care am planuit sa mergem impreuna?
Ea trece cu multa abilitate peste acest “noi” intepator.
— Nu stiu, acum mi-a venit ideea.
— Macar ai rucsacul pregatit, glumeste el fortat, dar ea se incapatineaza:
— Am chiar doua.
Atunci el zice:
— Dar, mama, pur si simplu nu pricep.
— Ce-i de priceput? Nu pot ramine acum aici. Ma sufoc.
Un motor urias se porneste undeva in apropierea lui. Cineva ii striga sa se grabeasca. Ea ii aude gindurile. Acum vrea s-o stie acasa, asta-i problema, si are dreptate, asa ca aproape ca se indupleca, dar isi da seama imediat ca de data asta nu are de ales.
O tacere viscoasa. Ora lupta cu ea insasi, incercind sa-i intoarca spatele, in timp ce inauntrul ei se deschide harta memoriei, marcata cu nenumarate puncte mici de vinovatie. La virsta de trei ani a suferit o operatie complicata la dinti. In clipa in care anestezistul i-a pus masca pe nas si gurita, ea a fost rugata sa paraseasca incaperea. Ochii lui ingroziti aruncau priviri rugatoare, dar Ora i-a intors spatele si a iesit. Cind avea patru ani, l-a lasat strigind-o, agatat cu toate cele zece degete de la miini de gardul gradinitei, iar urletele lui au urmarit-o pina la sfirsitul zilei. Erau multe altele asemenea, mici abandonuri, evadari, ochi inchisi, fete ascunse, dar cea de azi este, fara indoiala, cea mai grava dintre ele, insa pentru ea fiecare clipa pe care o petrece in casa reprezinta o amenintare, stie bine asta, e o amenintare si pentru el, dar Ofer nu intelege si nu are nici un sens sa spere ca o va face vreodata. Este prea tinar. Dorintele lui sint simple si crude: are nevoie de ea, vrea ca ea sa-l astepte acasa, fara sa schimbe nimic din ceea ce stie el in legatura cu casa si cu ea insasi, preferabil ar fi sa nu schiteze nici macar un gest pe parcursul tuturor acestor zile – isi aminteste cum fugise de linga ea, plin de furie, cind avea cinci ani, iar ea isi indreptase parul la coafor! –, iar daca va veni in permisie, s-o poata dezgheta cu o imbratisare, s-o poata folosi, s-o impresioneze cu farime de orori pe care le va arunca peste tot prin casa cu o indiferenta afectata, dezvaluindu-i secrete care nu ar trebui spuse niciodata. Ora isi aude respiratia. Respira odata cu el. Amindoi simt un scrisnet insuportabil de tendoane, scrisnetul tendoanelor ei in timp ce-i intoarce spatele.
— Si pentru cit timp te-ai gindit sa pleci? o intreaba el cu un amestec de minie si slabiciune si cu o umbra de infringere.
Ea ii raspunde:
— Ofer, nu vorbi asa. Stii cit de mult mi-am dorit sa plecam in excursia asta impreuna, stii cit de mult am asteptat-o.
— Mama, nu e vina mea ca avem o situatie de urgenta…
Ea face mari eforturi ca sa nu-i aduca aminte ca s-a dus acolo de bunavoie.
— Nu te invinovatesc pentru nimic si, o sa vezi, vom pleca in excursie dupa ce te intorci, iti promit, nu renunt la planurile noastre. Dar acum trebuie sa plec din locul asta. Nu pot ramine aici singura.
— Sigur, nu, sigur, nu spun ca, dar – ezita – nu o sa dormi de una singura in mijlocul salbaticiei, nu?
Ea ride:
— Nu, ai innebunit? Nu voi dormi de una singura “in mijlocul salbaticiei”.
— Iti iei telefonul cu tine, nu?
— Nu stiu. Nu m-am gindit inca la asta.
— Dar spune-mi, mama, uite ce voiam sa te intreb: tata stie ca tu…?
Ea reactioneaza imediat:
— Ce-i cu tata? Ce legatura are tata cu toate astea? Ce, el imi spune mie pe unde se fitiie acum?
Ofer da inapoi:
— Bine, bine, mama, nu am spus nimic.
Un oftat scurt ii aluneca, impotriva vointei lui, printre buze, oftatul unui baietel ai carui parinti si-au pierdut mintile pe neasteptate si s-au hotarit sa divorteze, iar Ora il aude si simte cum spiritul lui razboinic se destrama, apoi se gindeste speriata, ce fac eu aici, cum il trimit la lupta confuz si respins? Isi simte gitul invadat de un gust acru, de unde imi vin propozitiile de soiul asta, “il trimit la lupta”, ce legatura are ea cu ele? Ea nu este una dintre acele mame care isi trimit fiii la lupta, nu face parte din acele dinastii militare ca Um Juni sau Beit Alfa, Negba, Beit Hashita sau Kfar Ghiladi, si cu toate astea descopera cu surprindere ca exact asta este: l-a condus la punctul de intilnire al batalionului si a stat alaturi de el, imbratisindu-l cu moderatie, pentru a nu-l pune intr-o situatie jenanta in fata prietenilor lui, apoi si-a scuturat capul si umerii, asemenea tuturor celorlalti, privind cu o grimasa de neajutorare catre parintii care faceau acelasi lucru, unde am invatat cu totii coregrafia asta si cum de ma supun intregii situatii?, ma supun lor, celor care il trimit acolo. Pe deasupra, se lasase otravita de cuvintele pe care Ofer i le murmurase mai devreme in ureche in timp ce camera de filmat era atintita asupra lor, ultima lui rugaminte, iar gura ei se cascase de durere, nu doar din cauza a ceea ce ii spunea, dar si din cauza felului in care i-o spunea, parca intr-o doara, pe un ton pe deplin lucid, ca si cum ar fi repetat dinainte fiecare cuvint, si imediat dupa ce i-a spus-o, a imbratisat-o din nou, insa de data asta pentru a o ascunde de ochiul camerei. Ea il mai facuse de ris o data, la ceremonia care marca incheierea stagiului militar, cind sezuse in perimetrul destinat rudelor, in Latrun, si plinsese in timp ce parada trecea prin dreptul zidului lung pe care erau inscrise numele soldatilor cazuti la datorie, plingea zgomotos, parintii, comandantii si soldatii o priveau, iar ofiterul comandant s-a aplecat catre comandantul diviziei si i-a soptit ceva la ureche, asa ca de data asta Ofer, prevazator, s-a aruncat asupra ei asa cum arunci o patura peste o flacara, aproape strangulind-o cu bratul si aruncind, probabil, priviri in toate directiile, pe deasupra capului ei, opreste-te, mama, nu face o scena, te rog.
— Bine, ofteaza el acum. Sigur asta-i tot, mama?
Pare infrint si se vede si doare si ea spune, asta-i tot, asta-i tot, iar el zice, ca sa fiu sincer, mi se pare ciudat sa te aud asa, si ea raspunde, ce-i ciudat? Ce-i ciudat? Sa pleci intr-o excursie in Galileea e ciudat, in vreme ce sa pleci in Nablus e ceva normal? Apoi el intreaba, dar cind ma intorc, vei fi acasa? Si ea raspunde, inca nu stiu, iar el, cum adica nu stii?, si ride fortat, doar nu ai de gind sa dispari sau ceva de genul asta, iar acum tonul vocii lui e din nou familiar, plin de ingrijorare, aproape parintesc, tintit direct spre setea ei cea mai profunda, si ea ii zice, nu-ti face griji, Oferke, nu voi face nici o prostie, pur si simplu nu voi fi aici citeva zile, nu pot sa stau si sa astept, iar el intreaba, sa astepti ce? Sigur ca ea nu ii poate spune ce asteapta, dar in cele din urma el intelege si intre ei se lasa o tacere lunga, iar Ora decide pe loc, cu o simplitate debordanta: exact douazeci si opt de zile, pina la terminarea perioadei de concentrare.
— Ce se va intimpla daca totul se termina in doar citeva zile si ma intorc acasa? intreaba el din nou, iritat. Ori daca sint ranit sau ceva, unde te-ar putea gasi?
Ea tace. Nu m-ar putea gasi, se gindeste ea, tocmai asta e ideea, iar mintea ei mai face o conexiune: daca nu o vor gasi, daca nu o vor putea gasi, nici el nu va pati nimic. Nici macar ea nu intelege. Incearca. Stie ca nu are nici o logica, dar ce anume are logica?
— Si daca va fi o inmormintare? intreaba el pe un ton prietenos, schimbind tactica si imitindu-l fara sa-si dea seama pe Ilan, care se foloseste adesea de moarte si acolitii ei pentru a-si accentua propozitiile.
Nu fusese niciodata imuna la remarcile de felul acesta, cu atit mai putin acum, iar gluma lui, daca poate fi numita astfel, ii socheaza pe amindoi, fiindca il aude inghitindu-si saliva.
Cum de accept sa fiu partasa la toate astea? ii revine gindul hoinar care o bintuise toata dupa-amiaza. In loc sa-i fiu credincioasa…
— Mama, nu glumesc, revine vocea lui. Poate ar fi bine sa iei cu tine un telefon, ca sa poti fi contactata.
— Nu, nu! tresare ea.
Cu fiecare clipa care trece, totul ii devine din ce in ce mai clar: orice, numai asta nu.
— De ce nu? Il poti tine inchis, il deschizi doar pentru a-ti verifica mesajele.
Dar ea, care de fapt in ultimul timp devenise chiar experta in expedierea de SMS-uri, multumita noului ei prieten, posibil iubit, memorat sub numele “Cineva” in agenda telefonica, fiindca era singura modalitate de a comunica cu el, ramine pe ginduri o clipa, dupa care scutura din cap, nu, nici macar. Apoi se lasa purtata de un gind razlet, spune-mi, Ofer, stii ce inseamna SMS? Iar Ofer se holbeaza la ea prin telefon, cum, ce m-ai intrebat? Si ea raspunde, ar putea fi o prescurtare pentru Save My Soul? Ofer ofteaza, jur ca n-am nici cea mai vaga idee, mama, iar ea revine imediat cu picioarele pe pamint, nu, nu-mi iau telefonul cu mine, nu vreau sa fiu gasita. Nici macar de mine? intreaba el cu o voce devenita deodata subtire, sfisiata, si Ora raspunde cu tristete, nici macar de tine, de nimeni, iar o idee, pina acum vaga, incepe sa devina din ce in ce mai clara: atita timp cit el se va afla acolo, ea va fi de negasit, asta-i ideea, asta-i legamintul, totul sau nimic, ca juramintul unui copil, un pariu nebun cu viata insasi.
— Dar daca mi se intimpla ceva? striga el impotriva acestei devieri socante, imposibil de inteles, de la comportamentul obisnuit al mamei sale.
— Nu, nu ti se va intimpla nimic, iti spun eu, stiu eu, dar trebuie sa plec o vreme, intelege, si stii ceva, nici nu ma astept sa intelegi, gindeste-te ca am plecat din tara intr-o calatorie in strainatate…
Ca tata, de exemplu – dar, din fericire, aceste ultime cuvinte reuseste sa si le inghita.
— Acum? Acum pleci in strainatate? In vremuri precum astea? Cind e razboi?
El aproape ca o implora, ea ofteaza, iar trupul si sufletul ei sint atintite asupra unui singur punct, gura lui cautindu-i sinul.
Cu mare efort isi intoarce privirea de la gura aceea. E spre binele lui, faptul ca-l paraseste e spre binele lui. Dar el nu va intelege.
— Trebuie sa plec, repeta ea cuvintele ca pe un legamint, cu fruntea brazdata de cute, cu fata schimonosita.
Il reneaga, o face pentru binele lui, nici macar ea nu intelege foarte bine, dar are o intuitie puternica…
Si cum se face ca le sint loiala lor, acelora care l-au trimis acolo – reuseste ea in cele din urma sa identifice o idee prin ceata groasa din creierul ei –, mai mult decit instinctelor mele materne?
— Asculta, Ofer, asculta-ma! Nu tipa la mine, asculta! il intrerupe ea, iar ceva din tonul ei il sperie, poate raceala nefamiliara si autoritara a vocii ei. Nu te contrazice cu mine acum. Trebuie sa plec de aici o vreme. Iti voi explica, dar nu acum. O fac pentru tine.
— Pentru mine? Cum adica pentru mine?
— Pentru tine, da.
Si abia se abtine sa nu spuna “Vei intelege cind vei mai creste”, dar de fapt stie ca lucrurile stau chiar pe dos: vei intelege cind vei fi mic, cind vei fi din nou doar un baietel, cind vei face din nou glume cu umbre infricosatoare si cosmaruri, atunci poate ca vei intelege.
Acum totul este decis. Trebuie sa-si urmeze pornirea asta care-i spune sa se ridice si sa plece din casa imediat, fara sa mai intirzie nici macar un minut, ii este interzis sa mai ramina aici si, intr-un mod ciudat si confuz, pornirea aceasta pare a fi insusi instinctul ei matern, pe care il credea pierdut si care fusese pus de atit de multe ori la indoiala.
— Promite-mi ca vei avea grija de tine, ii spune ea cu blindete, incercind sa-si ascunda hotarirea ferma din priviri. Sa nu faci nici o prostie, ma auzi? Sa fii atent, Ofer, sa nu ranesti pe nimeni si sa nu te lasi ranit, si sa stii ca fac asta pentru tine.
— Ce faci pentru mine?
Este deja satul de capriciile ei, nu o mai vazuse comportindu-se astfel, de cind are toane? Dar imediat are o mica revelatie:
— Ce faci, un fel de legamint?
Ora e fericita ca a inteles, s-a apropiat foarte mult, de altfel cine ar putea s-o inteleaga daca nu el, da, ai putea spune ca e un legamint, da, si tine minte ca ne intilnim cind chestia aia a ta, operatiunea, se sfirseste. El ofteaza, fie, cum spui tu, iar ea simte cum el se intoarce si da un pas inapoi, indepartindu-se de locul in care tocmai se intilnisera o clipa mai devreme – inca mai sint, ici si colo, momente razlete in care sufletul lui ramine dezgolit dinaintea ochilor ei si, cine stie, se gindeste ea, poate acesta e motivul pentru care prefera orasele si satele arabesti unei saptamini petrecute alaturi de ea in Galileea –, si are impresia ca ceea ce-l sperie nu este legamintul in sine, ci faptul ca ea – ea – a inceput deodata sa scoata din mineca tot soiul de ginduri vrajitoresti. Ofer incepe deja sa se replieze si mai face un pas micut, tot mai departe de ea.
— OK, mama, trage el concluzia, el fiind acum persoana matura care ridica din umeri in fata capriciilor ei adolescentine, daca de asta ai nevoie acum, e in regula, nici o problema, sint alaturi de tine, pa, trebuie sa plec.
CARTEA
Pina la capatul pamintului este unul dintre cele mai apreciate romane-manifest contemporane impotriva razboiului. Ora isi vede viata ravasita cind Ofer, fiul ei, in loc sa se intoarca acasa la sfirsitul serviciului militar, se ofera voluntar intr-o misiune periculoasa.
Determinata sa nu astepte ca eventualele vesti teribile sa ajunga la ea, decide sa porneasca intr-o calatorie, insotita de un fost iubit si bun prieten, Avram – un om cu o personalitate artistica pronuntata, care duce din pacate o viata retrasa, marcata de amintirile atrocitatilor pe care le-a trait ca prizonier in razboiul de Yom Kippur.
Ora ii povesteste despre viata ei si a lui Ofer si, cu cit tensiunea creste, parca nu se poate opri din povestit, ca si cind pomenirea continua a fiului ei l-ar pazi cumva de pericole. Cei doi calatori se plimba inainte si inapoi printre amintiri, trecind de la greutatile si frumusetea vietii in familie la ororile razboiului.
AUTORUL
David Grossman, nascut in 1954, este unul dintre cei mai importanti autori israelieni, cunoscut comentator al politicii Israelului fata de Palestina si militant pentru acceptarea Palestinei ca stat. A studiat filosofie si teatru la Universitatea Ebraica de la Ierusalim, iar dupa ce s-a eliberat din armata a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. Dintre romanele sale, distinse cu numeroase premii fac parte Copii in zigzag (1994), Cineva cu care sa fugi de acasa (2000) sau Pina la capatul pamintului, cel mai recent roman al sau, din 2008.
Galerie foto
