Ultima carte semnata de Livius Ciocarlie isi propune sa impace insii care alcatuiesc scriitorul si omul, atit de diferiti, dar cu atit de multe lucruri de spus unul celuilalt. La saptezeci si sapte de ani, Livius Ciocarlie este la fel de preocupat de grija de a nu se lua prea in serios, de a nu da sfaturi fara ca acestea sa fie cerute (grija pe care o avea si Cioran, unul dintre scriitorii pe care i-a indragit dintotdeauna), de a nu se lansa in discutii despre adevaruri ultime, afisind aceeasi sinceritate, dezarmanta pentru cel care-l citeste sau il asculta, cu care ne-a obisnuit de-a lungul timpului.
Sceptic, dar fara pretentia de a detine adevarul, tentatie careia i-au cedat multi dintre scriitorii nostri ajunsi la “maturitate”, Livius Ciocarlie povesteste despre iluziile tineretii, carora le-a cedat tocmai pentru a si le consuma, progresiv, dupa propriile marturisiri: “La cincisprezece, saisprezece ani, fiindca reuseam sa scriu versuri cu rima si masura, ca Eminescu si Cosbuc, m-am crezut poet. Ca atare, am scris versuri cit timp a durat aceasta iluzie naiva… Dupa aceea, intelegind ce-i cu poezia, am renuntat. Au inceput sa-mi vina idei. Am construit un sistem. M-am crezut filosof… Acum, daca mai scriu, este ca sa-mi umplu timpul, sa zic ca fac si eu ceva”.
Cu timpul iluziile se consuma, exaltarea dispare si lasa locul scepticismului. Nu este insa vorba de un scepticism natural, ci de unul cistigat prin devenire, prin pierderea treptata a iluziilor, proces in urma caruia ajungi sa fii sincer cu tine insuti, adica sa ii dai ocazia supraeului “sa-l evalueze, necrutator, cum ii sta in fire, pe bietul eu”. Asadar, cel care-ti da avizul pentru iluziile necesare supravietuirii, intr-o lume in care sinceritatea nu conteaza prea mult, este supraeul. Si discutia despre iluzii si sinceritate continua.
O lectie despre identitate
Problema sinceritatii este abordata si in planul jurnalului, una dintre preocuparile permanente ale lui Livius Ciocarlie, care incearca sa afle cita fictiune si nonfictiune se afla intr-o astfel de scriere, pina unde poate fi urmarit autorul in interiorul operei si in afara ei, care este acea zona in care cititorul nu mai are acces. Un singur lucru pare a fi sigur in legatura cu jurnalul: daca este publicat in timpul vietii, “problema sinceritatii nu se pune”. “De ce nu e sincer pina la capat scriitorul de jurnal?”, se intreaba Ciocarlie. Si tot el raspunde ca e o chestiune de bun-simt, pentru ca sinceritatea nu e deloc agreabila atunci cind este descrisa in afara operei. Jurnalele au insa puterea de a scoate la iveala ceea ce scriitorul nu ar fi spus niciodata in opera despre sine.
In ceea ce priveste singuratatea: “Nu e destul sa nu fie nimeni cu tine ca sa fii singur. Mai trebuie sa reduci la tacere diversele voci care palavragesc in tine, deodata sau pe rind”, scrie Livius Ciorcarlie care filosofeaza pe marginea ideii Ludmilei Ulitskaia, potrivit careia nu exista nici un eu ca intreg, ci doar imagini culese pe drum, o gramada de fragmente neomogena. Si incheie cu umor aceasta prima discutie despre identitate si despre lupta scriitorului cu eurile sale: “Cind nu scriu si sint singur, negociez cu mine insumi, ca Bula in bancul in care zice, privindu-se in oglinda: Sa ma ia dracu’ Bula, daca-ti mai spun eu tie vreodata ceva!”.
Nu stiu daca cu acest volum Livius Ciocarlie a reusit sa ordoneze fragmentele, sa impace gilceava interioara care-l arata cititorilor tinar, spiritual si intr-o forma intelectuala de invidiat. La foc marunt este o lectie despre identitate si despre curajul de a ramine sincer pina la capat.
Livius Ciocarlie, La foc marunt, Editura Cartea Romaneasca, 2012, 19.95 lei