Cum va abordati rolurile? Il lasati pe personaj sa vina spre dvs.?
Probabil ca da. De obicei, abordez rolul dintr-un unghi foarte personal. Asta nu inseamna ca personajul trebuie sa fie ca mine, ci ca esenta de baza a personajului care e incrustata in trunchiul si in radacinile personajului vine, ca sa zic asa, din personajul Charlotte. Chiar daca e vorba despre lucruri care nu se vor regasi pe ecran, am cel putin nevoie sa le stiu. Iar apoi, ca sa umplu crengile acestui copac, vin cu toate celelalte parti ale vietii omenesti.
Pentru a face acest lucru aveti nevoie sa va consultati cu regizorul sau cu scenaristul?
Nu neaparat. Ai fost distribuit in acel rol pentru ca ceva din tine era asemanator personajului. Ai fost distribuit pentru ca ai un soi de limbaj misterios de care este nevoie si care razbate prin rolurile pe care le faci. Aceasta e esenta personajului, parfumul lui – pentru ca, daca regizorul n-ar dori aceasta esenta, ar lua pe altcineva; si cind te ia el, ia de fapt amprenta personajului. Pe urma in acea amprenta poti pune tot ce doresti – tocuri inalte, trenci s.a.m.d. Ceea ce conteaza in primul rind e esenta interioara a personajului care e intotdeauna vizibila. Toti marii actori o au, e un fel de parfum care ii defineste. Gabriel Byrne o are si el. Sintem cine sintem chiar si cind interpretam un personaj. Diferenta e ca nu ne identificam cu ceea ce sintem.
Ati spus ca va alegeti proiectele dupa ce cititi scenariul. Vi s-a intimplat sa acceptati doar dupa numele regizorului?
Cind Lars (n.red. – Lars von Trier) a facut acum ceva timp un film numit Europa, m-a vrut in el si n-am putut merge pentru ca eram implicata in alt proiect. Stiam, fireste, filmele sale, asa ca atunci cind mi-a propus rolul din Melancholia fara sa-mi fi dat sa citesc scenariul, am raspuns: “Voi spune da dupa ce citesc”, desi doream sa lucrez cu el. Mi se pare un cineast extraordinar.
Dar cu Francois Ozon?
Francois nici macar nu avea un scenariu. Dar acum, din moment ce ne cunoastem atit de bine, cred ca m-as arunca intr-un proiect cu el fara sa citesc scenariul de dinainte. Ar fi amuzant. Cu oameni ca el sau Lars stii ca o sa fie ceva deosebit.
Care e lucrul care va face cea mai mare placere in meseria dvs.?
Mmm, imi place s-o fac. Nu stiu, nu imi place ceva anume, dar dupa o zi intreaga de munca imi place senzatia de la sfirsitul zilei.
Ce fel de bunica sinteti?
Foarte rea. Sint stricta, dar spre deosebire de cum am fost cu copiii mei, acum nu mai am o atit de mare responsabilitate pentru ca ii pot oricind expedia la parintii lor. (Ride.) Adevarul este ca te distrezi foarte bine cu copiii, iar cind nu ai intreaga responsabilitate pentru cresterea lor te distrezi si mai bine.
A fost un lucru pe care nu l-am inteles prea bine in I, Anna. Colegii politisti ai personajului lui Gabriel Byrne incearca sa-i arate un articol de ziar in care personajul dvs. e prezentat ca o criminala cind, de fapt, evenimentul respectiv fusese un accident.
Nu am o memorie foarte buna, dar va amintiti cind fetita s-a dat jos din carucior, iar eu am luat-o la fuga? Ati vazut si masina? Nu?! Nu se poate, a cazut la montaj? E clar ca nu ea a omorit copilul, dar ceea ce vrea sa spuna politistul jucat de Eddie Marslan este ca ea ar putea fi periculoasa pentru cineva care a lasat ca acest lucru sa se intimple.
Ceea ce spuneti functioneaza, pentru ca atunci cind o vezi pe Anna atit de draguta si de fragila te intrebi…
Exact, te intrebi daca nu cumva e psihopata, daca nu e criminala. Mda, o sa il intreb pe Barnaby de ce a scos din film imaginea masinii, pentru ca era socant sa o vezi fumegind dupa ce intrase in copac, stilp sau ce-o fi fost, si papucul copilului linga.
De asemenea, ma intrebam ce s-o fi intimplat cu fiica Annei.
In scenariu se explica, dar se pare ca si acest lucru a fost taiat. Ati inteles ca Amy nu era acolo?
Sigur, dar ma gindeam ca poate ar fi putut s-o omoare si pe ea, posibilitatile fiind deschise.
Da, Barnaby a lasat totul deschis. O sa vorbesc cu el. (Ride.)
Cum faceti sa iesiti seara din costumul personajului?
Cum ii duci de nas pe demoni? Dumneavoastra cum faceti?
Eu nu joc un personaj.
E adevarat. Cred ca intri intr-un fel de tipar. Cind am facut acest film, desi am o casa la Londra, nu m-am dus sa stau in ea. M-am dus la hotel si in fiecare seara cind ma intorceam de pe platou deschideam televizorul si ma uitam la un film. N-am vrut sa fiu conectata la realitate. Dupa ce filmul e gata, treci printr-o perioada grea si apoi o iei de la capat. Acest drum nu se poate face altfel. Trebuie doar sa ai rabdare. Iar eu ma pricep foarte bine la asta. (Ride.)
Credeti ca o sa mai lucrati cu fiul dvs.?
Nu stiu, uneori lucrez cu anumiti regizori si de doua ori, dar rar. Cu Ozon am lucrat mai mult. Visconti a dorit si el sa lucram a doua oara si am refuzat din pricina unor complicatii cu datele de filmare. Liliana Cavani a dorit si ea sa mai facem un film dupa Portarul de noapte, dar n-am mai vrut eu, asa ca nu stiu. Rolurile sint croite pentru anumiti oameni de o anumita virsta si o anumita aroma, dar si apartinind unei anume tipologii. Asta inseamna ca daca un rol poate fi facut de mai multi actori, nu e obligatoriu sa fii luat neaparat tu.
Barnaby Southcombe: “Pe platou, mama nu se teme de nimic”
V-ati nascut in Anglia dintr-o mama franco-engleza si un tata neo-zeelandez. Cum v-a ajutat acest melanj?
Unul dintre punctele mele slabe e ca vorbesc doar doua limbi si putina spaniola. Mi-ar fi placut sa stiu cel putin cinci. Cind am ajuns prima oara in Marea Britanie, la 18 ani, mi s-a parut un loc neprimitor. Dupa o vreme am plecat la New York si in Noua Zeelanda, dar am simtit ca-mi lipseste mai ales Londra. Acum sint insurat cu o englezoaica si ma simt mai mult englez decit francez.
E interesant ce spuneti, pentru ca in filmul dvs. Londra pare un loc urit.
Asta a fost prima senzatie avuta cind am ajuns acolo. Era un oras coplesitor, departe de viziunea pe care o aveam despre Anglia si care se referea mai degraba la un satuc de provincie. Londra a fost un loc alienant pentru mine. M-am chinuit sa cunosc oameni, sa imi gasesc locul. Cind romanul Elsei Lewin a ajuns la mine, asta a fost imaginea pe care am dorit sa o pun pe ecran.
Care este background-ul dvs. ca regizor?
Influentele mele sint mai ales franceze. Am crescut cu cinematograful francez la televizor, mai ales cu filmele din anii ‘70-’80: Claude Sautet, Alain Corneau, Jean-Pierre Melville. Filmele lor aveau povesti grozave, dar si relatii umane interesante pentru ca erau mai ambigui si mai complexe decit azi. Michel Piccoli si Romy Schneider, Yves Montand si Catherine Deneuve – cam acestea au fost influentele pentru acest film. Motivul pentru care am plasat actiunea in Marea Britanie (desi in carte e la New York) a fost faptul ca sensibilitatea mea vizavi de poveste se regasea la Londra.
Unde ati filmat?
In Barbican, care e un fel de Vatican, de oras inchis aflat chiar in centrul Londrei. Timp de 10 ani nimeni n-a filmat aici – asociatiilor de locatari nu le convenea galagia, deci nu a prea fost vazut in filme.
Ce a fost mai intii – ideea de a o filma pe mama dvs. sau ideea de a pune pe ecran aceasta poveste?
Amindoua. Producatorul cu care lucrez mi-a aratat intr-o zi cartea Elsei Lewin. Mi s-a parut de la inceput ca o anumita figura trebuia sa se suprapuna peste acest personaj si ca povestea trebuia facuta. Interesant e ca, asa cum Anna se lupta cu memoria, si eu am avut o amnezie. Mama mi-a spus ieri ca initial mi-a respins scenariul, lucru pe care il uitasem.
Stia ca e proiectul dvs.?
Da. Cind incercam sa obtinem drepturile de ecranizare (ne-a luat ceva timp), am scris un “treatment” si i l-am dat spunindu-i: “Am citit o carte grozava dupa care vreau sa fac un film. Nu vrei sa fii in el?”. Mi-a raspuns: “Nu prea cred”. E o persoana foarte atenta la personajele pe care trebuie sa le joace si la scenarii – mai mult decit la concept.
Cum ati convins-o?
Am scris scenariul si un an mai tirziu i l-am trimis agentului ei. Am discutat pe indelete despre el, dar parea detasata de orice implicare, si dupa o ora si jumatate i-am spus: “Mi se pare ca ai inceput sa te implici. Nu vrei sa joci totusi rolul?”. “De fapt, cred ca asa ar trebui sa fac”, a raspuns. A fost important pentru mine pentru ca stiu ca n-ar fi acceptat rolul daca nu i-ar fi placut.
In ce fel mama dvs. v-a marcat cariera artistica?
Pentru ca a avut de atit de multe ori de-a face cu personaje complexe emotional si pentru ca pare interesata de intunecimile fiintei umane, cred ca mi-a pasat si mie acest interes. Filmul meu exploreaza astfel de teme.
Lucrind la film ati reusit sa o vedeti pe mama dvs. ca pe o actrita sau a ramas tot timpul mama?
Da si nu, e ca distinctia dintre actor si personaj. Lucrezi cu Gabriel Byrne sau cu Byrney – intotdeauna exista aceste doua laturi. Pentru un personaj atit de complex ca Anna, am lucrat foarte usor. Cred ca la ea partea cea mai grea e decizia de a se implica intr-un proiect. Uneori accepta imediat, alteori nu, dar cred ca e o responsabilitate foarte mare sa se implice. Din acest punct de vedere colaborarea regizorului cu ea e extraordinara. Nu se teme de nimic. Odata ce si-a invins frica de a juca un personaj e cu totul libera – ceea ce pentru un regizor lipsit de experienta e minunat pentru ca poate avea incredere totala in ea. Are instincte foarte bune, dar n-am simtit nici o rezistenta din partea ei.
V-am intrebat pentru ca exista acea scena pe care cred ca v-a fost greu s-o filmati – cind Anna ii face sex oral unui barbat.
A fost intr-un fel interesant pentru ca tocmai atunci se nimerise pe platou o prietena foarte buna de familie. N-o mai vazusem de cind eram mic si a fost jenant cind mi-a spus in fata intregii echipe: “Te stiu de cind erai atitica”. Dar mama a fost superba. Desi era un moment ingrozitor de jenant pentru ea, a povestit putin cu vechea ei prietena dupa care s-a dus si a jucat scena cu cea mai mare naturalete. Apreciez enorm ca a fost atit de libera si de curajoasa.
Cum e sa cresti alaturi de o mama actrita? In recentul documentar The Look, realizat despre ea, povesteste atit de firesc despre traumele si demonii care au bintuit-o.
A trecut prin multe si a fost tot timpul foarte sincera cu astfel de lucruri. Pentru ea cred ca lupta a reprezentat tot timpul aceasta nevoie, aceasta pulsiune de a munci. Ii merge tot mai bine pe masura ce imbatrineste. Am simtit si eu dupa ce am terminat filmul un soi de cadere, o senzatie teribila de gol. Dar cind dupa un rol vad la ea o anume nerabdare, stiu ca e pregatita pentru altul. Iar acesta poate fi intr-un film italian timp de trei luni, dupa care sa plece in Australia pentru alte patru. Aceasta tentatie e proprie actorului, dar vine la pachet cu o imensa singuratate. E unul dintre motivele pentru care am vrut sa fac acest film, care e si nu e autobiografic.
In fotografia alb-negru din film unde Anna/ Charlotte Rampling e tinara, bebelusul pe care il tine in brate sinteti dvs.?
Da!! Acesta e micul nostru secret. Aveam, fireste, nevoie de o poza cu Anna tinara, cu sotul ei si cu fetita si, decit sa prelucrez ceva in Photoshop, am decis sa iau o fotografie de familie.
Vi se pare ca experienta din televiziune e mult diferita de cinema?
Amindoua tin de faptul ca spui niste povesti. Imi plac estetica cinema-ului si ideea de cadru. Imi place ca trebuie sa decid eu ce trebuie sa vada oamenii, dar si mai mult imi place lucrul cu actorii. Si eu ma duc sa vad filme pentru cei care joaca in ele si pentru povestile in care sint angrenati pe ecran.
Stilul dvs. vizual exista inainte de a face filmul?
Sper. Alegerea locatiei a fost foarte importanta. Apartamentele, lumina – toate au fost deliberate. Toate sint elemente care te ajuta sa spui povestea intr-un anumit fel. Mi-am plasat eroii in acest context de ciment ca sa ii provoc la izolare. Sint fascinat de obstacolele puse de ideea de intilnire, de lucrurile care fac ca doi oameni sa se cunoasca. Pe producatorul cu care lucrez de patru ani l-am cunoscut in strada. Aveam o camera Super8 si filmam, iar el a intrat in vorba cu mine pentru ca e mare colectionar de aparate de filmat Super8. Cu cit un oras e mai mare, cu atit mai mare e dificultatea oamenilor de a se intilni. Bucuria si tragedia povestii din filmul meu le reprezinta faptul ca e nevoie de o crima pentru ca cei doi eroi sa se intilneasca.
E ciudat ca acest politist nu se intreaba niciodata ce cauta Anna in acea cladire si ca nu face legatura intre ea si crima.
Oare? La inceput il vedem cautind ceva, dupa care pierzindu-si elanul. Pentru mine a fost ceva ambiguu, lucrul cel mai sigur fiind dorinta lui de a intilni aceasta femeie, iar la final de a incerca s-o salveze.
Se vede din film ca va iubiti mama pentru ca stiti sa o filmati. V-a dadacit pe platou sau a fost ascultatoare?
Acuma pot sa spun, pentru ca nu e aici: eu am fost seful. (Ride.) Odata ce pune piciorul pe platou, in prima zi de filmare, se preda cu totul regizorului. Noi avem azi alt gen de relatie decit acum 10 sau 20 de ani, dar pe platou a fost la modul “e filmul tau, viziunea ta, eu sint aici ca sa fac ca lucrurile sa mearga”. Pe platou i-am spus pe nume, nu “mama”, dar odata ce paraseam platoul reveneam la normal. Exista o sintagma in franceza, “un enfant de la balle”, care s-ar putea traduce prin “copil de mingi” (“circus kid” in engleza). Eu am iubit dintotdeauna acest mod de viata, ca de tigani, cu familii mari si puternice care interactioneaza pentru o durata de timp foarte scurta si foarte intensa, dupa care pur si simplu se dezagrega.
Ati mai lucra cu mama dvs. din nou?
Desigur.
A fost scumpa?
A fost a naibii de scumpa! N-a facut nici o reducere. Absolut deloc! Agentul ei e o femeie minunata, dar, Doamne sfinte, greu a mai fost de tratat cu ea!… Ma gindeam ca o sa-mi faca o reducere ca membru al familiei, dar nici nu s-a pus problema. Nici pentru Gabriel n-am avut vreo favoare.
Galerie foto
