E pe verificate: de fiecare data cind ma apropii de o persoana pe care-o consider rock’n’roll (explic imediat ce-nseamna asta), singurul lucru pe care mi-l pierd e inteligenta. In loc sa am replicile brici la indemina, in loc sa uimesc asistenta cu vorbele mele sclipitoare, in loc sa fac zidurile sa se clatine de ris la glumele mele spirituale, ma timpesc pur si simplu. Cred ca asta e trasatura principala a unei groupie veritabile: faptul ca, oricit de desteapta ar fi, apropierea de idoli/admirati o prosteste. Desigur, ma alint, lucrurile nu sint intotdeauna atit de catastrofale. Iar cind sint, compensez cu tot felul de povesti pe care mi le spun mie despre cum ar fi trebuit sa stralucesc in situatia cutare, de vorba cu x, in loc sa zimbesc timp in timp ce-mi dau seama ca am un gol in cap pe care mi-e imposibil sa-l umplu in urmatorii o suta de ani.
De pilda, anul trecut am dat nas in nas cu Philip Roth (el e, pentru mine, un tip rock’n’roll, genul carea joaca in liga campionilor). I-am intins mina, i-am spus cine sint, l-am derutat putin (ce-i pasa lui Philip cine e Luiza?), l-am condus in sala (eram la un colocviu) si m-am intors pe jumatate lesinata la treburile mele. In pauza, am luat cu mine Professor of Desire si i-am cerut un autograf. Din nou, n-am fost in stare decit de glumite destul de penibile, desi as fi vrut sa-l intreb atitea si-atitea. Dar s-a intimplat ca intr-o seara sa dam din nou nas in nas, la un cocktail, in timp ce muscam amindoi din cite-o capsuna. Ne-am uitat, am zimbit, am trecut mai departe, fiecare cu capsuna lui. Iar asta, ce-i drept, face cit toate replicile inteligente pe care as fi putut sa i le spun vreodata. (Aceasta Enticlopedie e acum sub ochii dvs. din cauza ca tocmai i-am luat un interviu liderului trupei mele romanesti preferate. Se pare c-am fost totusi destul de desteapta.)