– Fragment –
Vlad facuse mari eforturi ca sa inteleaga intrebarea fetei din reclame:
— Asculta, stiu ca tu asculti muzica din aia, gotica, adica simfonica, e adevarat ca bisericile au orga, nu?
— Da, de obicei deasupra nartexului, dadu Vlad un raspuns pe care Andreea nici nu il auzi.
— Bun, deci sintem de acord. Ce vreau eu sa inteleg este ce ar putea veni in contradictie, asa cum ar fi Steaua si Dinamo, in chestia asta? Huh?
— In contradictie cu ce? incerca Vlad sa sistematizeze insondabilul intrebarii.
— Pai in contradictie cu tot ce ti-am spus, cu stilul gotic, de exemplu, ala care are multa ogiva, nu se poate sa nu stii ce e aia.
Vlad, care in momentul in care sunase telefonul motaia cu Maia la televizor, se muta in bucatarie, pentru ca lucrurile pe care i le spunea frumoasa lui colega nu puteau fi urmarite laolalta cu niste subtitrari.
— Pai daca asociezi goticul cu lumea catolica in general, ii poti contrapune fie protestantismul, fie ortodoxia. Dar si bisericile protestante vechi sint in mare parte construite cu elemete gotice, asa ca eu as opta mai degraba pentru Biserica de Rasarit. Depinde ce cauti si la ce schisma te referi.
Bingo! Stia ea de ce il sunase pe Vlad. In doua minute, acesta ii spusese raspunsul corect pe masa, limpede pina la evidenta: in opozitie cu satanismul gotic al aleia, “de miine o sa incep sa ma fac dumnezeista! Yess! “.
“Dumnezeirea” Andreei nu lua infatisarea unor strategii de marketing, ci se pastra o vreme sub forma unei nebuloase de clisee, ginduri bune, flower-power, ecologie si abstinente. Primenirea ei existentiala, isi inchipuia Andreea, avea sa fie suficienta pentru ca Fortele Binelui sa se trezeasca din toropeala si sa-i dea lui Laurentiu o palma peste ochi, aratindu-i ca in propria lui casa sufera si il asteapta o mucenica iubitoare care in fiecare dimineata pierde mai mult timp sa isi dezasorteze hainele decit pe vremea cind le combina in doua-trei uni-uri. Chiar si pe cei douazeci si opt de chilotei HK si-i dezordonase cu schepsis. Pe vremuri, ii schimba in fiecare zi, in serii de cite sapte – saptamina cyan, saptamina verde, cea roz si, atunci cind intrau in scena tampoanele, cele rosii, pe care le purta in week-end-urile in care ea si Laurentiu nu se puteau juca decit de-a “Mumia din piramida” sau “Buciumul si tulnicul”. Mai rar “Oitele pe derdelus“, pentru ca dupa aceea o cam dureau sinii. De “Calatorul deshidratat care gaseste oaza” nici nu putea fi vorba. Acum, in convulsiile micii sale revolutii sufletesti, chiloteii ramasesera organizati pe zile, de la Monday la Sunday, insa culorile se succedau aleatoriu. Al doilea pas important in evolutia ei spirituala a fost sa renunte la orice punga din plastic. Pe cele deja existente in casa le-a facut somoioage si le-a innodat in trei locuri – si doar asa s-a indurat sa le arunce la ghena. Altfel, citise ea intr-o revista, punga ar fi ajuns de la firma care ridica gunoaie in Bucuresti direct in apele costiere ale Californiei si ar fi ucis prin sufocare testoase marine si pui de foca. Tot din grija pentru animalele care vietuiesc aproape de Tropice, Andreea a redus drastic consumul de sapun, sampon si pasta de dinti si a renuntat cu totul la farduri, mascara si sclipici de buze. Toate acestea ar fi ramas insa o desertaciune daca ar fi uitat sa isi tina parul strins, macar o data, la slujba sau pe strada. Pentru ca i se paruse nepotrivit sa isi compuna un look “dumnezeit” in fata oglinzii, mizase pe concordanta naturala dintre afecte si expresia lor faciala, asa ca alterna, in functie de context, tristetea martira cu veselia edenica si stoicismul adinc asumat.
Colegii de la birou intrasera in alerta: ceva nu era deloc in regula cu colega lor Andreea. In cele opt-noua ore in care imparteau cu ea treburile de peste zi, tinara fata era numai zimbete si exclamatii, insa de fapt nu vorbea cu nimeni, nici pe Messenger, nici in pauza de masa. Pe vremuri, trancanea la mobil cu Laurentiu al ei sau cu sora acestuia, insa acum isi folosea portabilul mai mult pentru a-si hrani mascota cu fructe si pentru a afla cit este ora. Pentru Vlad, situatia era destul de limpede, cu toate ca de fapt necunoscuta: probabil ca frumoasa lui colega se certase cu iubitul, dar aveau sa se impace. Sau nu?
In acea iarna, cel mai greu i-a fost Andreei sa afle ce trebuie facut ca sa devina mai religioasa. Daca despre cintareti, actori, vedete de televiziune si afaceristi putea citi tot felul de noutati in revistele pe care colegii ei le lasau pe masa din holul firmei, despre protagonistii ortodoxiei nu se scria nimic in revistele glossy. Si existau, probabil, destui preoti tineri sau calugarite de succes care ar fi stiut sa dea un interviu sau sa arate bine intr-un pictorial, zau asa. Deocamdata, Andreea se multumise sa isi faca doua-trei cruci cind trecea pe linga vreo biserica, cimitir sau firma de pompe funebre si, cu ajutorul propriei mame, sa isi aminteasca cuvintele rugaciunii “Inge-ingerasul meu”, pe care de la o vreme o recita in gind, miscindu-si usor buzele, in fiecare seara. Apoi, in dulapul cu lucruri ramase de la parintii lui Laurentiu, descoperise Biblia editata de “The British and Foreign Bible Society”, pe care din cind in cind o folosea pe post de dat in bobi, conspect sau zodiac. Cu agenda HK, insa, nu devenise o foarte buna prietena, asa cum ii promisese cindva, pentru ca nu stia ce sa scrie in jurnal. Daca ar fi avut macar o prietena adevarata, poate ar fi dezbatut cu aceasta situatia si ar fi notat in jurnal concluziile. De cind sora lui Laurentiu plecase in Franta, Andreea nu se mai intilnise la o cafea cu nimeni. Acasa il avea pe iubi, iar la birou peste douazeci de colegi pina in patruzeci de ani cu care facea suficient small talk ca sa se simta socializata.
Prin februarie, zapind cu mina cu care nu culegea floricelele de porumb din bol, a nimerit peste un canal nou, infiintat de Patriarhie. “Misto, daca astia de la reviste nu i-au bagat in seama, si-au facut singuri televiziune. Bravo, fata! “ o lauda Andreea pe Patriarhia lasind pentru o vreme telecomanda pe pat. Intr-adevar, moderatorul emisiunii era tinar, frumusel si, daca si-ar fi ras barba, chiar dezirabil dupa gusturile Andreei. Seara, insa, dezbaterile teologice de acolo o adormeau, drept pentru care calupul de educatie religioasa s-a mutat dimineata, in timpul exercitiilor de cardio cind, cu pulsul ridicat la 130 de batai pe minut, totul devenea excitant, inclusiv discutiile despre faptul ca e bine sa faci binele si e pierzator sa faci celelalte lucruri.
— Asa e! rostea ea in loc de “amin” sau “aleluia”, bifind ideile demne de retinut, la fel cum facea si cu versetele din Biblie.
Apoi, intr-o dimineata in care incercase sa bage stepperul inapoi sub pat, diavolul sau poate bunul Dumnezeu i-a aruncat in cale ispita. Aparatul se poticnea in ceva, probabil un pantof ratacit sau puiul de pui de perna din setul HK Bedtime, disparut de citeva luni bune. Dar nu, ceea ce se strecurase acolo era un frumos guler din blana de iepure, prevazut pe dos cu citeva capse-mos. Andreea ingheta, pentru ca stia unde se aflau capsele-baba: pe gulerul hainei de piele returnate la magazinul din mall in ziua aceea in care trecuse de la gotic la bizantin cu viteza iluminarii. Ce era de facut? Nu isi imagina sub nici o forma scena in care, dupa atitea saptamini, se prezinta la magazin si explica de ce a inapoiat iepurele, dar a uitat acasa blana. La urma urmelor, firea ei era mai degraba neconflictuala, motiv pentru care nici cu Laurentiu nu avusese un duel de argumente, nu il magulise cu o criza de isterie, ci doar il intrebase in ziua despartirii de ce se muta din apartament, iar el daduse singurul raspuns caruia Andreea nu ar fi stiut ce sa-i opuna: “Pentru ca m-am saturat sa fumez pe balcon la mine acasa. Iar vine iarna si… “. Gindindu-se la toate acestea, nici nu simtise cind isi apropiase blana moale de obraz, in primul gest de afectiune dupa citeva luni in care nu o mingiiase nimeni, nici macar prieteneste. Din acel moment, amagindu-se in fiecare zi ca va trimite accesoriul inapoi prin posta, Andreea nu se mai desparti de blana de iepure. O imprietenise cu Hello Kitty (“sa nu fiti geloase… “) si ii gasise la o mercerie capsele-baba potrivite pe care le atasase atit la palton, cit si la scurta HK. Inainte de culcare, o intindea pe perna si, in timp ce rostea rugaciunea, isi freca obrazul de suprafata ei catifelata, gest care umplea, parca, de sens, cuvintele “si ma-nvata sa fac bine”.
Tranzitia de la perioada eco-ortodoxa la primele depresii s-a intins pe mai multe zile. Incet-incet, se apropia primavara, iar Andreea era tot mai des ravasita de niste vise erotice, repetitive la toate nivelurile, care ii sabotau peste zi eforturile de a-si continua drumul la capatul caruia stralucea trofeul rasplatirii propriei bunatati. Avea nevoie de un barbat dar, daca ar fi recunoscut acest lucru, recuperarea lui Laurentiu prin lucrarea Proniei ar fi fost definitiv ratata. Viata ei diurna devenise o continua macinare de ginduri contradictorii, in care cuvinte precum “satanista” sau “iubi”, “lei de mare sufocati in pungi” sau “strategie” apareau, intrau in malaxorul fluxului de ginduri negre si ieseau de acolo lipsite de sens. Nu mai existau exercitii cardio (“destul se zbate inima mea cu altele… “), iar lipsa sapunului din casa nu mai avea o ratiune eco, ci incepuse sa fie pur si simplu un semn de delasare. Cind nu zacea, Andreea se uita la filme si rontaia alune de pamint, pe care le alterna cu doze de sucuri acidulate. In telefonul mobil, Hello Kitty tamagotchi nu o ducea rau, dar nu mai era ingrijita si hranita ca un animal de casa, ci cu atitudinea unui taran care nu isi lasa orataniile din ograda sa moara de foame. In fine, chiloteii HK erau schimbati zilnic dupa criteriul prin care sint extrase numerele la loterie.
Zi de zi, un gind pe care la inceput nici nu il bagase in seama, o ardea cu fierul rosu: “M-a parasit pentru ca nu suport fumul de tigara… Ah, iubi! Daca si pe urmatorul iubi o sa-l pierd dintr-un motiv la fel de timpit? “. Adevarul era ca nu fumase niciodata, nici macar in liceu, si era convinsa ca tigarile iti usuca pielea, transformind-o intr-un fel de scrumbie afumata pe dinauntru, si ca iti distrug plaminii. Iar mirosul i se parea pur si simplu gretos, in toate “starile de agregare”: tutun, scrum, fum. Cu toate acestea, toti iubitii ei, de la depechistul din liceu pina la prietenul lui iubi si, in fine, la iubi – fusesera fumatori si, din pricina ei, fumatori de balcon. Ca o masura de prevedere, hotarise ea, trebuia sa se obisnuiasca cu tutunul fara, insa, sa se apuce de fumat, iar pentru aceasta cea mai simpla solutie era sa iasa cu colegii care transformau nedezmintit pauza de masa in pauza de fumat. Experienta, insa, nu ii folosi la nimic, pentru ca de-a lungul timpului mai statuse in camere in care se fuma, la petreceri sau in cluburi. Nu avea cum sa tolereze fumul care trecuse prin plaminii altora – relatia trebuia transata direct, intre ea si tigara.
Iata cum, in dimineata in care, in drum spre slujba se oprise ca de obicei sa cumpere un iaurt cu cereale, micul ei dejun, nefericita fata isi strecura in buzunar si pachetul cu zece tigari YSL, laolalta cu bricheta, ambele cumparate de la chioscul din vecinatate. Ajunsa la locul de fumat din parcarea firmei, Andreea isi scufunda barbia in gulerul de iepure si desfacu pachetul de tigari, alegind-o pe cea din stinga-sus, de parca ar fi inceput sa citeasca literele unui text. Si-o fixa intre buze ca pe un pai prin care ar fi trebuit sa soarba limonada si, speriata de imponderabilele noii experiente, scapara bricheta. Daca Vlad ar fi surprins toata scena, si nu doar acel crimpei, probabil s-ar fi indragostit de Andreea chiar in clipa aceea, si nu citeva zile mai tirziu. De cum fumul incepu sa se valatuceasca la ambele capete ale tigarii, fata se retrase speriata: “O sa-mi miroasa parul a tutun! “. Statea cu mina in care tinea tigara intinsa si se gindea la urmatoarea miscare. “Imi voi ridica fata si voi trage din ea tinind-o vertical”, isi elaborase ea strategia, dar nu pina la capat, pentru ca, de cum isi umplu gura cu fum, il pastra o vreme acolo, nestiind cum sa-l dea afara fara sa-l imprastie in toate directiile. Speriata, se uita in jur precum un viteaz care a prins sarpele veninos de cap iar acum nu stie unde sa-l arunce astfel incit vietatea sa nu aiba de unde sa se repeada din nou asupra lui. Proaspata fumatoare era in cautarea unei solutii urgente, pentru ca trebuia sa si respire, iar fumul, care asculta de legile propriei fizici, incepuse deja sa ii iasa pe nari. Lipsa experientei ii mai juca o farsa: in clipa in care Andreea se hotari sa dea fumul afara, trase adinc aer in piept, ca sa aiba cu ce sa il catapulteze cit mai departe de propriii zulufi, ceea ce muta intr-o prima instanta fumul din gura in plamini, apoi in sfirsit afara, laolalta cu o tuse pe jumatate reala, pe jumatate afectata. Sarpele ramasese in pumnul voinicului. Urmatoarele fumuri se stabilizasera sub forma unor pufaieli rapide, urmate de un contradans evaziv, in lateral, menit sa tina bretonul si pletele ferite de valatucii urit mirositori. Citeva cadre din aceasta secventa surprinsese Vlad in timp ce isi parca masina, fara sa stie ca si Andreea ii remarcase aparitia.
Tirziu, in aceeasi zi, la sfirsitul programului, Andreea isi lua inima in dinti si pasi in habitaclul lui Vlad. Se imbracase deja cu scurta HK decorata baba-mos cu blana de iepure si asa, pe picior de plecare, isi intinse buzele catre urechea colegului si-i sopti:
— Multumesc ca nu ai spus la nimeni!
Neintelegind despre ce era vorba, Vlad ii raspunse “Cu placere” si ramase cu narile deschise ca florile de regina-noptii in dupa-amiezele facute din aer, lumina si zumzet de albine. Undeva in creierul lui, mirosul de blana si tutun care ii mingiiase fiinta afectiva doar pentru o clipa, trezea la viata niste sinapse nemaistrabatute de impulsurile reamintirii de foarte multa vreme.
— Si eu iti multumesc, adauga el ca in transa.
CARTEA
Cartuse este un roman savuros care penduleaza cu dexteritate si umor dintr-un secol intr-altul. Eroul central, Vlad Hirtopanu, fiul unui fost comisar sovietic, copilareste spectaculos in epoca ceausismului tirziu si se maturizeaza in contemporaneitatea postdecembrista. Protagonist inhibat al unor aventuri erotice aparent hazlii, devine un soi de picaro pe dos, intr-o comedie amara care nu este decit inceputul unui lung sir de aventuri. O carte irezistibila – desucheata cu gratie, carnavalesca, scrisa cu o imaginatie lexicala debordanta si cu o voluptate a detaliilor picante – care te cucereste de la prima pina la ultima pagina.
AUTORUL
Andrei Pogorilowski s-a nascut pe 26 februarie 1968, la Bucuresti. A scris patru carti de teorie a timpului muzical si a publicat doua: Energii ale timpului muzical (1994) si The music of the Temporalists (2011). A publicat de-a lungul timpului citeva zeci de articole despre muzica in “Adevarul literar si artistic”, “Litere”, “Arte & Idei”, “Dilema”, “Idei in dialog” etc.
“Tuturor acelora care se vor intreba, pe buna dreptate, unde a stat ascuns pina acum autorul acestei novele (sau telenovele literare, cum prefera el s-o numeasca) si cum se face ca poseda un aplomb si o tehnica pentru care scriitori consacrati ar ucide fara sa stea pe ginduri, le raspund mindru, in cunostinta de cauza: Andrei a stat mai mult pe-acasa, aici, in Bucuresti si, intocmai ca Vlad, personajul romanului, a citit biblioteci intregi de carti de-a valma, a studiat muzica, a exersat la pian si a experimentat in bucatarie. Proza rezultata din cumulul acestor activitati (adaugati la lista vizionarea unei cantitati covirsitoare de cartoons si Looney Tunes) este inventiva ca o inventiune, formalizata ca forma de sonata si satioasa ca o tocanita holistica, redusa la foc mic, in ceaun, peste noapte. Personajele ei sint proteice, tribulatiile lor sint prozaice, justitia care le pecetluieste soarta este poetica, iar raportul dintre ele si autor seamana cu cel dintre Mario Vargas si Pedro Camacho, daca acesta din urma ar fi semnat Matusa Julia… si primul ar fi fost un genial autor de soap-uri radiofonice.” – Razvan Radulescu
Galerie foto
