Cu o rapiditate literalmente uimitoare, modestia celui ce scrie aceasta Nota asupra editiei cupleaza cu una dintre axele scrisului sau. Caci definitorie pentru reflectia transcrisa a lui Andrei Plesu este tocmai procesualitatea ei niciodata inghetata. Intervalul, parcursul, momentul neasemanator cu cel anterior, ruptura de nivel, structura drumului, iar nu a solutiei: acestea nu sint elemente simbolice, la care autorul poate apela ori nu pentru a le plasa in text, ci modul insusi de constituire a textului. Paginile altora sint produsul finit si bifat al unei gindiri. Paginile lui Plesu gindesc. Este cu atit mai dificil de asumat o postura de guru care sa raspunda, lapidar si definitiv, intrebarilor unui prezent intortocheat. Autorul este parte a lumii noastre socio-culturale, e activ si activat de diferite invitatii, cereri, rugaminti, oferte, tot felul de solicitari “centrifugale” riscind sa deseneze o “existenta de ghiseu”. Pariul este insa ca tocmai din acest virtej, si cu materia lui, cu “momentele” zapacitoare si posibilele lor “schite”, sa fie data o asemenea carte. A fost si pariul lui Caragiale.
Un raport de tensiune
Despre frumusetea uitata a vietii va ilustra, secventa cu secventa, un raport de tensiune. Pe de o parte, sint observate “agitatia noroioasa” si “asfixia” lumeasca, imediatul infectat de trivialitate, mediaticul ce propaga exact derizoriul, laturile si latraturile (in regim polemic, Plesu are multe plasticitati din sfera animaliera; vegetalul e rareori vizitat); pe de alta, este incurajat efortul unei individualitati de a scapa acestor aderente si determinari, de a se elibera. Eliberarea nu echivaleaza insa cu iesirea concreta din malaxorul multicolor; cu refugiul in apolitic, asocial si aseptic. Ea va tine cont de intreg relativul de care sintem asediati si impregnati – si va deveni posibila prin transgresarea lui. Se poate si mai rau. Dar si mediul cel mai infect in care ajungi sa traiesti poate fi transformat. Cu conditia sa faci din el un obiect, polimorf, al cunoasterii tale.
E ceea ce-i reusea, in conditii-limita, lui N. Steinhardt: sa transgreseze inchisoarea in Jurnalul fericirii. In conditii de libertate pestrita si fara nici un risc, reflexivitatea necesara va avea un aliat pe masura: umorul. Decit sa fugi si sa lasi terenul dominat de ignari si panglicari, de tipi “bransati” si activisti interconectati, e mai bine sa integrezi si sa sistematizezi, sa cauti categoriile si tipologiile; si sa rizi, dimpreuna cu cititorul complice, cu un rabelaisian umor circular. Unele fragmente sint de un umor nebun, dar nu prin linii ingrosate de caricatura, ci prin perfecta suprapunere cu insusi ridicolul unor situatii si personaje. Facindu-le panoplia si galeria, Andrei Plesu e aplicat la modul cel mai realist. O realitate de reprezentari bezmetice traverseaza paginile cartii si-i justifica titlul. Despre frumusetea uitata a vietii, da, despre asta este vorba, deocamdata cu accent pe “uitata”: “De mare succes se bucura, de pilda, «incalzirea globala». Dirdiim sub nameti, alunecam pe gheata, nu ne mai putem deszapezi trotuarele si automobilele, dar citim terorizati despre inflamatia generala in care vom sucomba curind. Vom muri de cald, ne vom trezi intr-o buna zi cu Polul Nord in cana de cafea si cu Fram ursul polar in curte. Mai sint, apoi, sezonierele gripe animaliere. Armate de virusi aviari si porcini ne pindesc dupa colt, guturaiul capata grimase de pandemie. Sa nu uitam insa meteoritii, SIDA, dezastrele ecologice, demografice, financiare, uraniul iranian, Bin Laden, mogulii, anul 2012 si scoala de la Paltinis, cu ucigasul ei monopol cultural si politic” (pp. 157-158).
Deriziune orientata, vor obiecta imediat analistii analistului, cei ale caror agende se vad aici “deconspirate”. Dar, ca de obicei, mobilitatea intelectuala a autorului nostru e superioara celei inchizitoriale. Plesu isi da singur replica si comuta apoi, cu aceeasi rapiditate, din registrul comic in cel grav: “«Vrei sa spui ca totul e in regula? Ca exageram cind spunem ca lucrurile merg prost?» – vor protesta unii si altii pe agitatul meu forum (exterior). Nu. Stiu ca tara se bilbiie si ca vremurile sint grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajuta. Si nici obiceiul de a pune frica peste frica, de a inrautati raul si de a uriti uritenia, oricit rating ar aduce acest obicei. O singura frica pare sa fi disparut cu totul din lumea noastra: frica de Dumnezeu, in care traiau, nu demult, inaintasii nostri. Iar cind frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici si mari, invadeaza scena in devalmasie” (p. 158).
Un “aparator” autohton al modului religios de reprezentare si etajare a lumii
Andrei Plesu imi pare unul dintre cei mai buni “aparatori” autohtoni (nu autohtonisti) ai modului religios de reprezentare si etajare a lumii. Tableta Nu e frumos… sistematizeaza, fireste, materialul divers al dispretuitorilor, punindu-i pe caprarii lipsite si de umor, si de metafizica. Dar cam peste tot in carte reflectia asupra problemelor religioase se impleteste cu actualizarea lor fireasca, aproape naturala, aproape din reflex. Crestinismul, in cazul de fata, nu e unul de parada si de coloratura, o vitrina de credinta suficienta siesi, expusa ostentativ. Este o cautare, continua, a unui sens, facind astfel corp comun cu scrisul omului care traieste si cu viata omului care scrie. Un fragment exceptional din Moarte si demnitate leaga Invierea lui Iisus tocmai de umanul imperfect si vulnerabil, la rindul lui transgresat, dar dupa parcurgerea unor chinuri de carne si singe. Piruetele, ca si solemnitatile, nu-si au locul aici: “Pentru mine, sarbatorile de Pasti nu se pot disocia de lectia mortii asumate in toata scandaloasa ei indigenta. Citesti Evanghelia si simti ca, de vreme ce Iisus Si-a trait moartea astfel, iti este si tie ingaduit sa te temi, sa suferi, sa te amarasti, sa te lasi cuprins de deznadejde. Moartea omului, in varianta lui post-edenica, nu poate fi altfel: nu e o petrecere vesela, o pirueta cocheta, o seara de bal sau un gest solemn. E asa cum a fost si viata lui: plina de nelinisti si iluzii, de grija, speranta si incertitudine. Da, avem voie sa ne temem de moarte, sa rabdam greu suferinta, sa ne simtim parasiti, fara sa ne pierdem, astfel, demnitatea. Caci, chiar cind «duhul este plin de rivna, carnea este neputincioasa» (Matei, 26, 41). Daca Iisus ar fi ales moartea «demna», in acceptiunea de azi a termenului, ar fi intrat im impunatoarea galerie de sinucigasi de elita, de la Socrate la Petroniu si Seneca, insa n-ar fi mintuit pe nimeni. Moartea «demna» e monumentala, dar sterila. Aseptica. Dimpotriva, abia din perspectiva sumbra a mortii tragice, exasperante, nemiloase, explozia Invierii iti capata stralucirea si pretul adevarat. Invierea e rezervata oamenilor vii, adica oamenilor care se intreaba, spera, se revolta si mor. Statuile nu pot invia” (pp. 110-11).
Autorul din care iti tot vine sa citezi cauta el insusi fraze care s-o merite; si care sa poata fi comentate abundent, prin oferta lor de deschidere. Unul, semnat de James Hillman, se potriveste de minune viziunii unificatoare a tabletelor care intr-adevar, puse laolalta, organizate tematic, compun caleidoscopic Despre frumusetea uitata a vietii. Hillman noteaza ca termenul englezesc pentru “lume” (world) se scria, pe vremuri, wereald, wereold si desemna “acest loc hranitor, plin de eald (old, vechi) “. Lumea e un loc hranitor, plin de lucruri, situatii, gesturi, bucurii si necazuri vechi.
“Sint vechi, domnule!” , exclama cu tilc si patronul nostru spiritual-scriitoricesc, cu un ton de gluma afirmind si mascind in aceeasi masura fundamentul gindirii sale. Asupra lucrurilor vechi, ultradezbatute si totusi inca provocatoare, gindirea discursiva a lui Andrei Plesu se apleaca analitic si problematic. “Sistematizarea”, cu irezistibile efecte comice, e rezervata noutatilor “nemaivazute” si personajelor patrunse de importanta lor, care ni le prezinta. Schimbarea societatii romanesti dupa 1990 furnizeaza un extraordinar material de observatie. Tot ceea ce inainte era grupat si cenusiu, omogenizat cu forta si sistematizat prin Decret, s-a desfacut in ultimele doua decenii intr-o varietate exploziva asteptindu-si comediograful. Si, din nou sub semnul lui Caragiale, comediograful e aici. Se vorbeste “singeros de urit”, iar cind nu, se poarta dezbateri “fine”, “de idei”… Activistul are certitudini “de beton”, iar inteleptul de ocazie – “solemnitati sapientiale”. Observatorul se implica si el in peisaj, recunoscindu-si simpatia “suspecta” pentru “o farima de elitism scapatat”. Tipul corporatist si tipul politic au in comun un optimism exasperant. Dieteticienii televizati creeaza si ei paradisuri aspirationale: genul “atletic, muschiulos” iti recomanda o viata sportiva, iar genul “famelic, neras, cu o sclipire nelinistitoare in ochi” pledeaza “pentru crud si fibros” (p. 142). Iarasi, observatorul se include in publicul-tinta, pentru a se arata dezolat de limitele sale. Cu cit vede mai multi “fanatici ai abstinentei”, cu atit devine “mai sceptic si mai pofticios”.
Plesu e in fapt un gurmand de caraghioslicuri sistematizabile, de prostii “roze” si placiditati “bovine”, de militantisme ridicole si gesticulatii ale tipilor “bransati”, mereu la curent cu ce se poarta, mereu avizati asupra a ceea ce trebuie si ce nu trebuie sa facem. Consumind toate aceste nimicuri (care au baremi calitatea de a nu fi niste deprimante nimicnicii), le dam o intrebuintare literara si o culoare de arta; dupa care ne intoarcem, relaxati, la adevarata noastra viata, care este in alta parte.
Andrei Plesu, Despre frumusetea uitata a vietii, Editura Humanitas, 2011
Galerie foto
