Norman Manea si Antonio Tabucchi s-au aflat, timp de o saptamina, la finalul lunii aprilie 2008, intr-o calatorie prin Bucovina si Maramures. “Faptul ca Norman mi-a spus de reintoarcerea sa si m-a rugat sa il insotesc a fost pentru mine un semn foarte puternic de prietenie, iar asta s-a transformat si din partea mea intr-o datorie de prieten. A stat in fata unei case care nu mai exista. Si a revazut in locurile unde a trait cea mai mare lovitura a vietii sale – deportarea intr-un lagar nazist”, a spus scriitorul italian Antonio Tabucchi. Cu aceasta ocazie, a acordat un interviu revistei noastre, din care reluam un fragment.
Cum a inceput dragostea dumneavoastra pentru Fernando Pessoa?
A inceput cind am descoperit ca era un mare poet, un geniu. Asa cum in secolul XX au fost Kafka, Joyce… Apartine acestei familii de genii. L-am descoperit din intimplare, in vremea in care eram student la Paris si nu stiam absolut nimic despre Portugalia, despre Lisabona. Mai mult decit atit, Portugalia avea atunci un sistem totalitar de dreapta, foarte departe de Europa si destul de necunoscuta. Tinar student la Paris asadar, ma preocupam de filosofie, m-am inscris chiar la Facultatea de Filosofie si, dupa un an, mi-am dat seama ca nu eram facut pentru asta. Intre timp, la cei 21 de ani ai mei, descoperisem literatura. Apoi am avut parte de o intimplare (de altfel, din intimplare se si petrec lucrurile importante in viata) in gara din Lyon – ma intorceam in tara mea dupa ce renuntasem la studiile de filosofie. M-am oprit intr-un anticariat cu gindul sa-mi cumpar ceva de citit pe tren. Am vazut o placheta cu un nume necunoscut, Fernando Pessoa, care nu m-a costat aproape nimic, trasa intr-un tiraj de 500 de exemplare. Era un poem lung – Tabacaria. L-am cumparat pentru ca autorul imi era necunoscut, pentru ca titlul era ciudat si pentru ca nu costa mult. Editia era una bilingva – franceza si limba originala in care fusese scris poemul. Portugheza era pentru mine la fel de necunoscuta ca si turca pe atunci. Iar aceasta traducere franceza din Fernando Pessoa era practic primul lucru care iesea spre Europa din Portugalia. Traducatorul fusese atasatul cultural al Ambasadei Frantei la Lisabona in 1934-1935, a avut sansa de a-l intilni pe Pessoa si a realizat ca acesta este un geniu. S-a reintors in Franta din misiunea diplomatica si a tradus acest poem, publicindu-l intr-o editie ale carei costuri probabil le-a suportat.
Ati pastrat cartea?
Sigur ca da, se afla in biblioteca mea… Asadar, am citit pe tren aceasta carte si mi-am spus: “Ce poet mare! “. Mi-am mai spus ca mi-ar placea mult sa ii invat limba. Odata reintors la Pisa, m-am inscris la Facultatea de Litere, acolo unde exista un curs de limba si literatura portugheza. M-am inscris imediat. La finalul anului universitar am luat cea mai mare nota la examenul final. Mi s-a oferit o bursa de studii la Lisabona pentru citeva luni. Acolo am cunoscut-o pe Marie-Jose, viitoarea mea sotie, si am cunoscut multi alti oameni care, intre timp, mi-au devenit foarte buni prieteni. Multi dintre acestia nu se mai afla, din nefericire, printre noi.
Printre care si Jose Saramago?
Saramago era pe atunci angajat al unei edituri, nimeni nu stia ca el este membru al Partidului Comunist clandestin, nu facuse nici o declaratie, nu risca absolut nimic, cel putin public. Ca sa revin, am cunoscut o tara in care traiul era foarte dificil si asta a facut ca atasamentul meu fata de Portugalia sa creasca. Apoi viata a facut restul.
Va separa foarte multe lucruri de Italia in acest moment, nu mai locuiti in tara dumneavoastra, dar aveti in continuare acolo o casa si, prin urmare, o biblioteca. Cum poate un intelectual sa stea atit de departe de propria sa biblioteca?
Nu mi-am taiat radacinile, ma mai intorc. Aceea este o casa care a apartinut bunicului meu, mi-am petrecut copilaria in ea, si copiii mei la fel. Daca mi-as vinde casa, mi-as obliga copiii sa ia calea exilului. Fiul meu lucreaza la Barcelona, iar fiica mea s-a casatorit la Lisabona. Insa au amindoi o legatura cu Italia, pentru ca avem inca o casa si se pot reintoarce in ea ori de cite ori doresc. Casa ramine, tara se schimba si, de asemenea, guvernele. In acest moment nu am din punct de vedere politic o legatura buna cu tara mea, dar o iubesc profund. Nu tara e cea pe care nu o iubesc, ci persoane din ea… Si nu am abandonat Italia in nici un caz din motive politice, mai ales ca nici nu se poate vorbi despre un abandon. M-a tinut in Italia meseria mea de profesor. In pasaport nu poate sa apara ca sint scriitor, nu-i asa? Asta nu e o profesie! Scrie profesor universitar. Am predat la Universitate o mare parte a vietii mele, mai bine de 30 de ani. Am acumulat suficient de multi ani pentru a ma pensiona si de atunci motivatia pe care mi-o dadea profesia a disparut. Pentru a scrie folosesc un mic carnet si o pot face oriunde, nu am nevoie de casa mea. Si apropo de biblioteca… Imi iubesc foarte mult cartile si am mai creat o alta biblioteca in satul meu natal. Acolo nu exista, desi era foarte mare. L-am sunat intr-o zi pe primar, i-am cerut o cladire si eu i-am livrat cartile. Astazi satul meu are o biblioteca foarte buna, pentru care s-au cumparat si calculatoare. Cit despre biblioteca mea de acasa – ea este foarte mare si adesea imi lipseste. Dar consider ca, odata cu trecerea virstei, cartile care trebuie sa te urmeze devin tot mai putine. Si biblioteca devine foarte mica astfel.
La plecarea prietenului
Norman Manea
Antonio Tabucchi a fost unul dintre marile daruri ale exilului meu.
Am pierdut, in cei peste 20 de ani de exil, multi prieteni, pe care mi i-a spulberat moartea sau neintelegerea sau prea omeneasca invidie si nu banuiam ca destinul mi-ar mai putea oferi o astfel de magnifica surpriza. Nici nu eram pregatit, atunci cind l-am invitat pe Antonio la Bard, in 2002, ca distins oaspete si interlocutor al cursului “Maestrii contemporani” sa-mi adjudec din nou inestimabila avutie, pe care o credeam de nerecuperat, a carei importanta o exaltasem totdeauna si a carei treptata si drastica imputinare o suportam tot mai greu. In ciuda timiditatii reciproce in fata necunoscutului, declicul afectiv intre noi s-a produs aproape instantaneu. In orele de clasa si in multele ore de dupa, am fost sedus de boema sa carturareasca, de altruismul si ardoarea sa participativa, de viteza asociatiilor cerebrale si de senzorialitatea sa mereu vie, de gentiletea si umorul sau, contrapunctate de reprizele solitare, dupa care impetuozitatea isi cerea, din nou, suverana, drepturile, accelerind apetenta dialogului si a amicitiei.
Studentii americani au fost vitalizati de aventura codificata a lecturii textelor sale, de semnificatiile revelatoare care se cereau si meritau descoperite pe pagina.
Sugestia finala ca in romanul Marginea orizontului uciderea lui Carlo-Carlito ar fi, mai curind, o sinucidere implica si naratorul, rotind epicul spre un soi de transcendentala inversare, in care nici Carlo nu ramine definitiv mort, nici Spino absolut viu. Istoria alienarii si regenerarii eroului central in Pereira declara este complicata istorie a relatiei sale cu adevarul din jur si din el insusi, in conditiile unei dictaturi viclene si vicioase, iar deconstructia, perfect modulata, a zonei de protectie pe care si-o construieste si sustine cu migala, pina la inevitabila explozie a evadarii din final, revela, printr-o ironica strategie a detaliului contrapunctic, potentialitatile in asteptare ale curajului si sacrificiului de sine.
Cu atit mai puternice s-au dovedit aceste incursiuni in universul creatiei lui Antonio cind clasa a ajuns la Recviemul inspirat si dedicat lui Fernando Pessoa, al carui privilegiat cititor, interpret, traducator si promotor Antonio Tabucchi a persistat a fi, ca nimeni altul. Naratiunea devine o incursiune spirituala dincolo de suprematia mortii, iar halucinanta regasire intre umbrele celor disparuti slujeste expresivitatii literare, in teritoriul obscurului si greu vizibilului – omagiu privirii scrutatoare care strapunge si strabate subconstientul somnolent si oniric. Despre natura si neprevazutul privirii, despre demersul ei catre “celalalt” si dincolo de celalalt, catre si dincolo de realitatea si irealitatea imediata fusese vorba si in magistrala sa expunere despre Las Meninas, faimoasa pictura a lui Velasquez.
Timpul pe care Ze si Antonio l-au petrecut la Bard si mai ales in casa noastra, in 2002 si apoi din nou in 2007, a fost, pentru toti patru, o generoasa insufletire a dialogului si a solidaritatii spirituale, un timp fast, de intensa fraternizare.
Urme emotionante ale acestei prime intilniri fascinante si decisive se gasesc si in capitolul Autopsie, din volumul Autobiographie d’autrui (Poetique a posteriori) aparut la editura pariziana Seuil in 2003.
Am ramas, fireste, in legatura, ne-am revazut la Florenta si la Siena, la Paris si Lisabona si am calatorit impreuna in Romania, de la Bucuresti la Suceava si de acolo la Sighet, Sibiu, pe valea Oltului si la Curtea de Arges si in fiecare dintre aceste locuri memoria s-a incarcat de exuberanta comuniunii. Intentionam sa scriem impreuna o carte despre vizita in Romania, in care sa evocam si felul in care s-au petrecut, in locuri si imprejurari diferite, copilaria si tineretea si mare parte din maturitatea fiecaruia dintre noi, intr-o Europa iesita din cosmarul nazist, avida de regenerare si prada iluziilor de tot felul, in Vestul animat de sansele prosperitatii, ca si de idealurile progresului si in Estul rigidizat de dogma “umanismului” devenit retorica dictaturii.
Am tot planuit si rediscutat acest proiect, ultima data anul trecut, in scurta revedere de o seara la Roma, cind Antonio mi-a comunicat ca a gasit solutia si ca la viitoarea noastra vizita pariziana din toamna 2012 se va concretiza, cu siguranta, dialogul pe care il pornisem inca in autobuzul care traversa Romania. Aveam indoieli asupra vitalitatii mele, in nici un caz asupra longevitatii sale.
Imbolnavirea sa brusca, in vara trecuta, a avut toate semnele perfide ale unui inceput banal pentru a se amplifica si adinci treptat in morbida fatalitate. O anuntasem deja pe Ze ca proiectam o vizita la Lisabona, la mijlocul lui mai, cind m-a ajuns glontul naprasnic al stirii de azi.
Dupa clipele de perplexitate si paralizie, au revenit, in serie incoerenta, secvente ale intilnirilor noastre. Serile si plimbarile la Bard, dezbaterea la universitatea din Siena, superbul sau text despre Huliganul meu, manastirea Dragomirna, in noaptea Invierii, cind urmaream impreuna, tulburati, tinerii cu candele si cintece pioase, discutiile despre Pessoa, stinga occidentala de azi, Taliban, copiii africani sau procesele Berlusconi, tensiunea cu care cerceta, la Muzeul victimelor comunismului de la Sighet, fotografiile taranilor romani martirizati, trepidatia comuna la povestea intilnirii postcomuniste dintre Bela Kiraly, comandantul fortelor maghiare rebele din 1956, si generalul sovietic care il condamnase la moarte, in sfirsit: trubadurul adus de Antonio la dineul festiv oferit de Editura Seuil pentru Premiul Medicis pe care il obtinusem. Eram deja cu totii la masa, contrariati de intirzierea sa, cind a aparut insotit de un batrin acordeonist si cersetor roman, despre care imi vorbise deja si pe care il cautase prin toate strazile pe unde banuia ca se adaposteste, pentru a intruchipa, de data asta, omagiul national la sarbatorirea scriitorului roman. Era singurul reprezentant al Patriei prezent la omagiere si am ascultat, incintat si nostalgic, melodiile populare stiute si indragite pe vremea cind locuiam piciorul de plai si gura de rai unde ma nascusem.
Antonio gasise, si de data asta, replica glumeata in care se ascundea gravitatea unei relatii umane esentiale.
Asa a fost si prietenia noastra: esentiala. Rezonanta profunda, confruntare si complementaritare de biografii si viziuni, dialog intre solitudini, certitudinea neclatinata a solidaritatii.
Nu depling doar moartea unui scriitor de inconfundabila vibratie, animat de nerv tragic si de fericirea risului, a unui spirit acut si nelinistit, pasionat si lucid, atent la comedia existentei, obsedat de marile intrebari ale constiintei, a unui om curajos si generos, ci a unui prieten de neinlocuit.
Plecarea sa subita a micsorat lumea si a sporit tenebrele, dar amintirea sa va ocroti senectutea pribeagului cu care s-a infratit.
Norman Manea
Bard College, 26 martie 2012
Articol scris la solicitarea cotidianului italian “Corriere della Sera”
Biografie
»Antonio Tabucchi s-a nascut la Pisa, in 1943, pe data de 23 septembrie – ziua primelor bombardamente americane asupra orasului. In 1962, pleaca la Paris pentru a studia filosofia. Il descopera pe poetul portughez Fernando Pessoa, dupa ce citeste traducerea in franceza a poemului Tabacaria. Entuziasmul sau il va face sa descopere limba si cultura Portugaliei, tara care ii va deveni o a doua patrie.
»A primit, printre alte distinctii literare, premiul “Medicis Etranger” in 1987, premiul european “Jean Monnet” in 1994 si premiul “Nossack” al Academiei din Leibniz in 1999. In cursul campaniei electorale din 1995, protagonistul romanului sau Pereira declara a devenit un simbol pentru opozitia de stinga la politica lui Silvio Berlusconi, Antonio Tabucchi fiind el insusi foarte angajat impotriva guvernului Berlusconi.
»La Editura Polirom au aparut romanele Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro (2002), Se face tot mai tirziu (2003, 2008), Tristano moare (2009) si Timpul imbatrineste in pripa (2010).
»Romanul Pereira declara a fost ecranizat in 1996, in regia lui Roberto Faenza, interpretul rolului principal, Marcello Mastroianni, cistigind un premiu David di Donatello pentru cel mai bun actor.