Ce destin a avut Izvorul femeilor de la interviul pe care l-am facut anul trecut, inaintea premierei de la Cannes, si pina azi?
In Franta filmul a avut un succes destul de bun fata de tipul de poveste pe care o spune. A facut cam 700.000 de spectatori, ceea ce e enorm pentru ca a iesit in aceeasi zi cu mega-succesul Intouchables. Deci destin bun, dupa care a inceput sa iasa incet-incet in toate tarile. A iesit pina acum in aproximativ jumatate din tarile in care s-a vindut. Acum am venit din Grecia, Argentina si Italia, urmind ca filmul sa iasa in curind si in Marea Britanie.
Ce reactii a avut pina acum?
In general bune, dar lucrurile difera un pic. In lumea occidentala sint doua tipuri de public pentru acest gen de film: unul foarte calduros, alcatuit din imigrantii arabi carora filmul le place la nebunie, aducindu-si mama, socrii si bunica sa-l vada, iar pe de alta parte exista o parte a intelectualilor un pic snobi, scortosi, care comenteaza vesnic aceleasi lucruri: sentimente prea bune, prea mult zahar, prea mult optimism, prea multa naivitate. Dar cind ii intrebi daca au fost in vreo tara araba, spun: “Nu, dar citim si ne uitam la televizor”.
Va deranjeaza cind se spun asemenea lucruri?
Citeodata nu, dar citeodata da, atunci cind e vorba de un cliseu. Faci o mie de lucruri intr-un film, iar ei iti reproseaza unul singur. Daca ii intrebi: “OK, ce altceva ati mai vazut?” , nu mai stiu sa spuna. Pun o eticheta si s-a terminat, vorbesc numai despre acel lucru. Dar ati vazut conditia femeii in tarile arabe? Va intereseaza detaliile, problema apei, problema educatiei, cine e stapinul unui corp, daca femeia e peste tot in lume stapina pe corpul ei etc., etc. – astea le-ati vazut? Vreti sa vorbim sau nu va mai intereseaza?
Au fost si emigranti arabi din tarile occidentale care nu s-au regasit in film?
Au fost niste manifestari destul de violente pe internet. Ma asteptam, de fapt, la mai mult. Erau niste extremisti – mai ales barbati –, care au spus: “N-ai dreptul sa vorbesti despre religie in felul asta”. Acestia sint oameni care nici n-au citit Coranul. Eu l-am citit. Altii au fost jigniti de faptul ca un occidental, mai ales evreu, a pus aceste probleme. Ca sint evreu nu mi-au reprosat-o prea multi, dar de faptul ca sint occidental s-au legat mult mai multi. De ce ma bag, mai ales ca sint si alb… Dar, chiar si asa, ma asteptam la mai rau, la amenintari mult mai rele. Ma rog, poate or sa vina. Inca nu s-a terminat.
Filmul a ajuns si in tarile arabe?
Sigur, a fost aratat in cinematografele din Maroc – unde a fost unul dintre cele mai mari succese din ultimii 10 ani –, de asemenea in Tunisia, Liban, Iordania, ajungind si la festivaluri din Dubai si Abu-Dhabi. Reactiile au fost extraordinare, mai ales in Maroc. Am auzit ca acolo exista femei care se duc de patru-cinci ori sa-l revada si ca de fiecare data duc pe cineva care inca nu l-a vazut. In Tunisia a fost foarte emotionant cind un foarte curajos director de cinematograf l-a scos chiar in ziua alegerilor. Stia ca a cistigat extrema fundamentalista, extremistii religiosi, dar a avut curajul – cu toate ideile formulate de film impotriva fundamentalistilor, sa-l scoata pe ecran. Am avut pe internet niste marturisiri extraordinare ale unor femei tunisiene care continua lupta.
Exista un moment in film care le place in general femeilor arabe? Au o scena preferata?
Sint doua scene cruciale in film. E dialogul dintre femeie si imam, pentru ca unii spun ca femeile n-au dreptul sa vorbeasca cu un imam, ceea ce e complet fals. Ei uita un lucru primordial: ca profetul a fost foarte mult influentat de toate femeile din jurul lui, de neveste si de mama lui (asta e o timpenie, o erezie completa, la fel ca in toate religiile unde barbatul vrea sa ia puterea). Femeilor le mai place si faptul ca amintesc de cele 62 Surat care explica foarte bine dreptul femeii in religia islamica, drept pe care unii barbati se prefac a-l uita. A doua scena care li se pare foarte puternica femeilor e cea cind mama ii da o palma fiului intrebind de ce trebuie sa isi puna valul pe fata, ca nu scrie acest lucru nicaieri, si explica istoric de ce s-a inventat valul pentru fata.
Ati vorbit si cu imami?
Mult, dar am vorbit cu ei doar inainte de a face filmul, cind ma documentam si scriam scenariul. Vroiam sa fiu sigur inainte de a filma ca nu sint in erezie completa, ca nu sint in fals si ca nu umilesc pe nimeni. Bine, eu pun un adevar la locul lui – asta si doream, dar nu sa umilesc pe nimeni in mod gratuit. De aceea m-am intilnit cu multi moderati si cu unii care au adoptat un nou curent – Islamul Luminilor, care, de fapt, se trage din islamul primordial. Islamul Luminilor e o reintoarcere la textul adevarat pentru ca islamul s-a deformat in decursul secolelor. Exista pe de-o parte Coranul si de cealalta ceea ce ei numesc Haditurile, precum si alte scrieri ale inteleptilor. Haditurile sint de doua feluri – Haditurile scrise de prietenii Profetului sau de cei care au avut ocazia sa fie linga el, sa auda niste reflectii ale lui si sa le scrie in numele lui, si Haditurile scrise 100 de ani mai tirziu. In cea de-a doua categorie intra unele Hadituri intelepte, care pot fi citite numai ca niste interpretari ale religiei, ca niste completari, dar nicidecum ca niste adevaruri.
De anul trecut si pina acum ati trait la fel de multe lucruri si pe plan personal?
Am trait multe si cu filmul, pentru ca a fost o lupta, si aceasta lupta a fost destul de istovitoare. Nu e un fleac sa te bati pentru dreptul femeilor, pentru democratie, pentru respect s.a.m.d. In acelasi timp mi s-a acordat in Franta Legiunea de Onoare, care e una dintre cele mai importante medalii care se pot da unui cetatean francez. Pentru mine, micul emigrant roman, inseamna enorm sa fiu recunoscut ca cetatean francez important pentru cultura franceza.
Acum gata, sinteti numai cetatean francez? V-ati lipit acolo?
Nu, am si medalia de la Basescu!… Unii ar spune: “Radu, esti foarte legat de chestiile astea superficiale”. Poate, dar eu sint dintre aceia care n-au luat in viata lor un premiu la scoala. Eram ultimul din clasa.
Pai daca mergeati la cinematograful Studio…
Nu mergeam numai la film. Mergeam si la teatru, chiuleam ca sa joc fotbal… Efectiv ma maguleste o medalie. Ca emigrant, eu eram un nimic, si toate chichitele astea sint importante si pentru mine, si pentru tatal meu, care n-a fost recunoscut, desi a facut enorm pentru cultura romana, nu doar pentru mine. Citeodata, cind il vad cit e de fericit pentru mine, imi spun: “E jumi, juma. Jumatate pentru mine si jumatate pentru el, pentru ca fara el n-as fi fost cladit asa”.
Cum stati cu filmul pe care vreti sa-l filmati in America, primul dvs. film de limba engleza si care, spuneati anul trecut, va lega Africa de America de Nord?
E prea devreme. Abia am inceput sa-l scriu, desi povestea o cam stiu pe de rost. Dar inca nu am suficienta distanta pentru ca nu am terminat de scris. Nu-mi dau seama daca povestea are vreo valoare, daca trebuie dusa pina la capat sau nu. Habar n-am.
La baza filmului Izvorul femeilor statea intuitia Primaverii Arabe. Ce intuitii mai aveti?
N-am avut propriu-zis o intuitie legata de revolutii, nu stiam atit de multe, dar aveam intuitia ca se va misca ceva. Acum, intuitia mea e ca lumea a devenit un pic nebuna, ca e intr-o criza mult mai puternica decit credem. Pentru sanatatea mea mentala am nevoie sa inteleg ce e cu criza asta, in ce ne-am schimbat noi, oamenii de rind. Nu ma refer la criza economica, ci la criza spirituala, la criza relatiilor dintre oameni, la criza pe care o avem cu noi insine. N-am devenit noi niste animale bizare si narcisice care se uita de dimineata pina seara intr-o oglinda, fie ea un telefon mobil, un computer sau un televizor? De fapt, nici nu-l mai vedem pe celalalt. Ne vedem numai pe noi insine, ingrijorati de noi insine. Incerc sa inteleg de unde vine aceasta ingrijorare si ce e cu lumea asta in care traiesc, desi resursele ei continua sa fie pentru mine extraordinare. Dar e ca si cum nu mai ajungem la aceste resurse. Ceva ne impiedica.
Aceste lucruri se vor regasi in urmatorul dvs. film?
Sper, dar nu stiu. E o nebuloasa in creierul meu. Habar n-am.
Credeti ca traverseaza si cinematograful o criza sau dimpotriva?
Nu cred. Anul trecut a fost marcat de o mare diversitate. De regula, atunci cind omenirea trece prin criza, artei ii merge foarte bine. Eu sint un pic stresat acum, pentru ca mi se pare ca sintem la un sfirsit de ciclu si ca exista multe crispari pe partea economica, geo-politica, umana. Omenirea a mai trait sfirsituri de cicluri. Pe de o parte, n-ar trebui sa ne fie frica, doar sa asteptam sa treaca, dar asta ar insemna sa avem capacitate de imaginatie si sa ne mobilizam pentru a intelege ce a mers de-a lungul istoriei si ce nu merge acum. Sint cam sceptic cu aceasta capacitate a noastra de a ne analiza si, pe urma, de a ne reinventa. Sper ca in cursul acestui sfirsit de ciclu nu va aparea un razboi atit de puternic incit sa ne curete complet.
Sa nu ne curete complet ca sa putem profita si face filme bune. Cum se echilibreaza aceasta balanta intre criza si felul cum e perceputa ea de arta?
Din punctul meu de vedere, in momentele de criza exista subiecte peste tot. Cind analizam conditia umana, incercam sa analizam un spectru foarte larg al conditiei umane in relatie cu istoria – istoria mare si istoria mica. Apar 1.001 chestiuni care sint apa sfinta pentru noi.
Aceasta disponibilitate mai mare in perioade de criza vine din nevoia artistilor de a intelege ce se intimpla?
Nevoia de a intelege e permanenta. Paradoxul conditiei umane face ca atunci cind omenirii ii merge bine, noi sa atipim un pic, sa ne relaxam. In comunism eram mult mai alerti si mai inventivi. In capitalism – citeodata si poate nu toti –, ne relaxam, dupa care din nou ne trezim pentru ca nici perioada asta nu dureaza mult. Acum mie mi se pare ca multi dorm si sint orbi, iar altii sint foarte ingrijorati pentru ca spectrul problemelor care la un moment dat se vor adauga e prea mare ca sa le putem rezolva dintr-odata.
Cum pot ajuta artistii aceste procese?
Artistii nu trebuie sa fie oameni politici si sa decida, ci sa fie vizionari. Un artist poate vedea ceea ce un alt om nu poate, el poate analiza, dupa care omul politic trebuie sa asculte artistul care ia pulsul omenirii si sa propuna.
Dintre evenimentele intimplate recent va inspira vreunul pentru un posibil film?
Sint multe evenimente, dar problema nu o reprezinta doar evenimentele vizibile. De pilda, relatia noastra cu timpul ma ingrijoreaza foarte mult si inca n-am analizat toate efectele ei secundare. Timpul nu mai exista azi. Metaforic l-am ingenuncheat, a devenit sluga noastra si poate ca incetul cu incetul il si omorim. Sintem in epoca instantaneului. Asta a venit de la internet care e o unealta extraordinara de comunicare si informare, dar care, pe linga manipularea politica pe care a adus-o, a pus timpul in genunchi. Traim in epoca click-ului. Nu mai avem timp de gindire, toate raspunsurile trebuie sa vina instantaneu. E interesant acest termen – “to surf on the internet”. Cind te duci pe val, aluneci in sensul lui si niciodata impotriva lui, dar arta si conditia umana inseamna sa te duci impotriva ca sa gasesti cai noi. Nu sa fii tot timpul consensual. Daca tot aluneci, la un moment cazi sau intri in perete.
Faptul ca cinematograful se intoarce la niste retete mai simple – ma refer la The Artist sau la Le Havre – ne poate ajuta sa regindim timpul?
Nu stiu daca numai retetele simple sint valabile. Pentru mine The Artist vorbeste despre epoca digitala pentru ca vorbeste despre un sfirsit de ciclu, cinematograful mut, si despre revolutia cinematografului vorbit care ingrozeste pe toata lumea. Unii mor, iar altii nu stiu cum sa se adapteze. E exact epoca noastra. El vorbeste ascunzindu-se in spatele unei epoci revolute despre conditia noastra de azi, cind epoca digitala da o palma epocii de dinainte, facindu-ne sa ne punem aceasta intrebare: Cum ne putem adapta? Vom iesi din aceasta epoca cintind si dansind sau vom muri ca altii? Michel Hazanavicius mi-e prieten foarte bun. De cind a intrat in aceasta fericita furtuna n-am mai avut ocazia sa vorbim, cu exceptia unor sms-uri, dar cred ca asta a dorit sa spuna prin The Artist.
Deci ori ne adaptam, ori pierim.
Asta e tema primului meu film, Trahir – conditia nu doar umana, dar si vegetala e de a ne adapta tot timpul. Tot ce e in univers se afla in miscare. Chestiunea nu e de a nu ne adapta – pentru ca sintem condamnati sa o facem –, ci in ce moment depasim frontiera a ceea ce sintem in mod profund si tradam. Cind verbul “a se adapta” se transforma in verbul “a trada”?
De aici si finalul la Train de vie?
Acolo finalul era ca un vis si se referea la faptul ca atita timp cit nu-i uitam pe cei care au murit si chiar daca visam ca s-ar fi putut intimpla altfel inseamna ca n-au murit de doua ori. In Trahir ma intrebam daca e mai bine sa mori decit sa te adaptezi prea mult. Dar nu critic verbul “a se adapta”. Asta e conditia noastra.
Galerie foto
