Prietenia dintre Arthur Honegger si mai virstnicul George Enescu este bine cunoscuta si, cum aminteste Harry Halbreich, unul din exegetii compozitorului elvetian, intr-un volum a carui aparitie am semnalat-o cindva in aceasta rubrica, ea s-a dezvoltat incepind din 1913*. Honegger nota pentru prima data in agenda sa la 14 ianuarie 1913 ca a luat masa impreuna cu Enescu. In perioada Primului Razboi Mondial, numele acestuia va reveni de mai multe ori in scrisorile adresate de Honegger, de la Paris, parintilor sai si publicate in editie critica de Harry Halbreich.
Doua dintre elementele ce aveau sa-i lege au fost admiratia si apropierea amindurora fata de profesorul lor de contrapunct, Andre Gedalge, despre care Enescu spunea la batrinete in cunoscutele sale convorbiri radiofonice cu Bernard Gavoty: “Am fost, sint inca si voi ramine pina la moarte elevul lui Gedalge: el mi-a dat o doctrina la care, cum s-a dovedit, natura mea s-a acomodat”; si Enescu insista in acelasi context: “Nu voi avea niciodata suficienta recunostinta pentru memoria lui. A fost ceea ce trebuie sa fie un adevarat profesor, pasionat de misiunea lui”.
Relatiilor dintre Gedalge, elevii sai si Enescu in particular le este dedicat un amplu pasaj dintr-o scrisoare “serioasa”, cum o caracteriza Honegger pe cea trimisa parintilor sai la 28 aprilie 1915. Tinarul isi argumenta decizia de a mai ramine un an la Paris afirmind ca “am ales acum definitiv cariera de compozitor de muzica”, si, dupa o pledoarie in favoarea deciziei sale, nota ca “dupa ce voi iesi din miinile lui Gedalge nu voi mai avea nevoie de alti profesori…”. Intre argumentele aduse in favoarea calitatii acestuia, Honegger cita opinia lui Darius Milhaud care il considera “cel mai bun profesor si singurul care, invatindu-l meseria, nu influenteaza ideile si personalitatea elevului. La Conservator clasa de compozitie este in fapt cea de Fuga, pentru ca o fuga este obiectul concursului ssit nimeni nu a inteles de ce clasa nu ii revenea lui Gedalge. Pentru a conchide si a va dovedi ceea ce afirm, nu trebuie amintit decit ca Ravel, Florent Schmitt, Koechlin etc., muzicienii cei mai avansati ca spirit modern, sint elevii lui Gedalge”.
Honegger insusi studiase inainte cu Bernhard Seidman, un elvetian, nascut in 1891 la Izmail, in Basarabia, absolvent al Conservatorului din Viena si care, ajuns la Paris, ar fi fost “ignorant in privinta celor mai elementare reguli de armonie si cu totul incapabil sa scrie o parte de bas sau contrapunct corect”.
In acest segment al lungii scrisori din aprilie 1915, intervine marturia-opinie neasteptata despre Enescu. Honegger le spunea alor sai ca si-a exprimat mirarea fata de capacitatile lui Seidman in fata lui Gedalge, care i-ar fi raspuns [si compozitorul pune intre paranteze ascutite, ca pe un citat, opinia relatata]: «Atunci cind Enescu a sosit la Paris, era inzestrat cu toate premiile intii pentru armonie, contrapunct si fuga acordate de Conservatorul din Viena, dar era incapabil sa inlantuiasca in mod corect doua acorduri perfecte. Ceea ce el numea fuga erau bucati in care se regaseau patru intrari succesive ale unei teme. Restul se compunea din marsuri, pur si simplu, de armonie. A fost obligat sa inceapa totul de la inceput. Cum era dotat de o maniera exceptionala, lucrurile au mers foarte repede si acum imi este recunoscator ca a devenit muzicianul care este.»
O simpla marturie documentara scoasa la lumina de studiile muzicologului Harry Halbreich, atit de familiarizat cu muzica romana, si pe care multi, sint convins, o vor contesta, considerind-o doar o expresie a competitiei dintre scoala muzicala din Viena si cea de la Paris, intr-un moment in care adversitatea intre cele doua natiuni era exacerbata de confruntarea in Primul Razboi Mondial. Fara sa minimalizez semnificatia istoriei la momentul opiniilor evidentiate de corespondenta lui Arthur Honegger, as retine mai curind omagiul implicit pe care fostul sau profesor il aduce in epoca tinarului Enescu (aflat pe atunci in Romania si caruia Gedalge ii trimitea scrisori via Elvetia, prin intermediul parintilor lui Honegger!). Un omagiu ce ar fi fost repetat de Gedalge in 1923, dupa o marturie citata indirect in monografia George Enescu a Academiei Romane, intr-o epistola in care afirma ca dintre elevii sai “el e singurul care are, intr-adevar, idei si suflu”.
* Arthur Honegger, Lettres a ses parents 1914-1922, Prefacees et annotees par Harry Halbreich, Edition Papillon – 7e note, Drize/Geneve, 2005.