Din aeroport ne-a luat – pe mine, pe Dan Lungu si pe Lucian Dan Teodorovici – o masina si de acolo ne-am dus direct la hotelul de pe Madison Avenue. Am nimerit la etajul sapte, cu fereastra spre un larg luminator, unde erau instalate niste megaturbine uruitoare. Am rugat sa mi se schimbe camera, asa ca m-am trezit intr-o minunata casa de sticla: din trei parti eram inconjurata de ferestre. M-am apropiat de cea din fata si am simtit pe piele proprie ca “mi se taie respiratia”. Eram la etajul 11 si, inaintea mea, o padure de zgirie-nori de diferite marimi, dominate de unul deasupra caruia scria mare MetLife. Zgomotul era cam acelasi, am si vazut turbinutele altor imobile, atit de apropiate, dar nu m-am mai plins. “Asta e sufletul New York-ului!”, mi s-a spus. Mi-am cumparat niste foarte violete dopuri de urechi, sa ma protejez in somn de violenta acestui prea mare suflet, si-am privit namila de beton si sticla dimineata, seara, noaptea tirziu.
Peste un ceas ne-am vazut cu Corina Suteu, Andra Stoica si Oana Radu, gazdele noastre de la ICR New York. Ne-am asezat la un restaurant din apropiere. Seara, primavara deja (desi racoros), pomii infloriti si domnisoare in sandale (sau chiar slapi!), masini trecind pe strada, pe linga noi. Un fel de Drumul Taberei cu blocuri de trei ori mai inalte. Noaptea toate pisicile sint negre.
Primele intilniri si plimbari
A doua zi, miercuri, intilnire cu niste foarte tineri reprezentanti ai unor edituri. Mai intii cu Geena si nu mai stiu cum, redactorita cu care vorbesc despre scriitorii est-europeni pe care-i cunosc. Apoi ne ducem la New Directions. Pe pereti, fotografii de poeti. De altfel, fondatorul, James Laughlin (poet si el), fusese sfatuit de insusi Ezra Pound sa puna pe picioare o editura. Citeva camere mici, birouri, unul cu manuscrise pretioase, o mina de oameni – asta e tot. Daca te uiti in catalogul lor vezi ca sint selectivi, publica si poezie si fac o treaba foarte buna. Michael Barron ne-a dus peste tot, si pe balconul de unde se vedea un New York impunator si cu un suflet ceva mai linistit. Nu stiu cum ajunge sa vorbeasca despre relansarea eseului, nu stiu cum ajung sa-i spun ca nu mai am chef de romane-ca-atare in ultima vreme, ca as citi, in perioada asta, doar romane-eseu sau experimentalisme, tipi ca David Wallace Foster, de exemplu.
Ne intilnim la Corina acasa cu domnul Norman Manea, cel care ne-a si invitat aici pentru lansarea antologiei Romanian Writers on Writing, proiect dus la capat impreuna cu Sanda Cordos (si traducatoarele Raluca Manea si Carla Baricz) – carte frumoasa, despre scris, care aduna 80 de scriitori, de la Mihai Eminescu pina la cei de azi. Prietenos, generos, ironic si autoironic, cum il stiam, Norman Manea ne vorbeste, printre altele, despre fabulosul personaj care e Leon Botstein (presedintele lui Bard College, in casa caruia vom poposi peste doua zile) si, mai apoi, despre fantastica mama a lui Leon.
Pe seara, decidem, cu Dan si Lucian, sa nu ne ducem la nici o deschidere de Festival la MoMA (desi aveam niste invitatii), e asa de putin timp, de fapt, pentru vazut orasul. Pornim toti trei pe Madison Avenue. Merg mai mult cu capul pe sus, cladirile parca vin spre mine, sint intr-o secventa din filmul Inception (si din cauza nedormitului). Cind trecem de Strada 42, nimerim in Times Square, intesata de turisti, inconjurata de reclame mari, pina la cer. Le fac baietilor o gramada de poze (eu nu-mi iau cu mine niciodata aparatul, dar acum imi pare rau, trebuie sa mai cersesc cite o fotografie, de pilda una cu un Transformer de vreo doi metri). Ajungem pe jos pina in Central Park. Lucian oboseste mai repede si o ia spre hotel. Ne propunem, cu Dan, sa tragem de noi pina nu mai putem, sa mergem cit mai departe, pe Brooklyn Avenue, pina la Washington Square. Inainte sa plecam din Times Square, ne asezam la o masuta. Pe ea, o carte abandonata de cineva. O rasfoieste vintul: The Best American Essays 2007 by David Foster. Dan asteapta in timp ce-mi arunc o privire peste ea. Trece mai mult de un sfert de ora. Nu ma grabeste, cartea e… pentru mine! O las, totusi, acolo, daca a uitat-o cineva?
Pornim mai departe, dar ne dam seama, dupa ce traversam citeva strazi, ca e prea departe, ar trebui sa luam un metrou, dar deja s-a facut foarte tirziu. In Romania e cam 5 dimineata. Totusi, in drumul nostru dam de o coloana mare de tineri manifestanti care scandeaza. Pe un carton scrie mare Trayvon. Aveam sa vad a doua zi dimineata, la televizor, cine e Martin Trayvon, cel pentru care iesisera in strada atitia adolescenti.
Editori, lansari si lecturi
Joi. Dupa a doua noapte in care dorm nici trei ore, ma simt foarte bine, gata de tropait prin New York. Vrem sa mergem la MoMA, la muzeu? Cum sa nu? Mergem. Dan imi face o poza dincolo de celebra Roata de bicicleta a lui Marcel Duchamp (e un muzeu in care se pot face fotografii). Si in fata unui tablou al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, in fata caruia sint asezati pe jos niste copilasi carora li se explica faptul ca e un tablou despre New York, dar eu tin sa fac fotografia ca sa nu uit ca este un tablou despre Romania (o sa scriu despre asta cindva). Trecem repede prin toate salile (nu e timp, avem programata o alta intilnire), dar tot apuc sa-mi fac niste notite si chiar sa vad expozitia Cindy Sherman.
Ne grabim sa nu intirziem la Wylie Agency, unde Corina isi face perfect treaba de PR pentru literatura ro. Noi, ca autori, ce putem spune? Ca bravo lor ca au grija de scriitori de prin lume. De fapt, nu mi se pare firesc sa ma intilnesc cu editori sau agenti literari care nu stiu absolut nimic despre mine. Nu ma simt confortabil, nu e treaba mea, dimpotriva. Un fel de… mica Wylie a noastra, care sa-i reprezinte pe autorii romani si sa-i protejeze de orice situatii, inclusiv una ca asta, ar cam fi binevenita. Agentii americani sint draguti, politicosi si – mai ales – surprinzator de tineri. Asadar, si de ei – un baiat si o fata – depinde circulatia literaturii in natura!
Seara ii cunoastem pe editorii nostri, pe Barbara Ras si Edward Hirsch (pe care-l vazusem de-acasa intr-o serie de videoclipuri in care vorbea despre el si despre poezie – mi-a placut foarte mult, dati un click si-o sa vedeti!). Ne adunam toti pentru lansarea cartii si pentru lecturi: pe linga noi, cei trei veniti din tara, mai vin Carmen Firan, Bogdan Suceava, apare si Nina Cassian, e si doamna Cella Manea, o cunosc pe Carla, tinara traducatoare a textelor (alaturi de Raluca, absenta din cauza ca si-a rupt mina!), il zaresc o clipa pe Andrei Serban, iar la sfirsit, dupa ce se termina lecturile, schimb citeva vorbe cu Gorzo (care nu plimba deloc ursul pe-aici, prin NY, ci plimba lucrarile altor artisti de colo-colo, pe strada, e proiectul lui, foarte interesant). Apoi, mica petrecere la Corina acasa, cu toti invitatii. Ii cunosc si pe Paul Doru Mugur (poet si, aici, la New York, medic), pe sotia lui, poeta Adina Dabija sau pe Adrian Sangeorzan (medic si el, autorul romanului Circul din fata casei). E deja cald afara, asa ca multi ne inghesuim pe micul balcon (un lux in zona asta), de unde se vede strada, cu blocurile mastodont (nu degeaba s-au gindit ei la Spiderman!), fluxul de masini, luminos si, mai ales, se aude, puternic, sufletul New York-ului.
Vizita la Bard College
Vineri. Pornim cu autocarul spre Bard College. Facem peste doua ore si nimerim intr-un campus cu multa verdeata si padure, casute, ca-n povesti. E o zi minunata, copacii infloriti, studentii pregatesc undeva intr-o vale o mare petrecere. Totusi, se aduna destui si in sala in care vom citi sau vom vorbi despre statutul scriitorului ieri si azi, cenzura din timpul comunismului si, eventual, cea economica de azi.
Inainte, avem pregatit un luncheon acasa la Leon Botstein, care lipseste (din cite am inteles e un om ingrozitor de ocupat – si dirijor fiind el, de altfel), dar sintem intimpinati de o adolescenta cu parul alb, decanita, si de citiva tineri profesori. Intr-o camera ne asteapta mesele frumos puse, in alta putem sta pe canapeaua de linga pian sau putem sa ne invirtim si sa privim cotoarele cartilor din biblioteca alba a domnului Botstein sau soldateii de plumb si chiar… fotografiile lui de familie de la intrare. In astfel de case stau si alti profesori care predau acolo, chiar daca familiile sau locuintele lor sint la New York. Nimeresc la masa si cu Mary Caponegro, care e scriitoare si preda de ani de zile creative-writing aici – de fapt, titulatura ei e de Professor of Writing and Literature. Descoperim ca avem lucruri in comun, ne place experimentul in literatura, de pilda. Pomenesc de Foer si de Wallace, ii povestesc de Rubik, despre studentii mei. Imi place de ea, e desteapta si, cind ride, ride cu capul dat pe spate, din toata inima. La plecare, da o fuga pina la casa ei si imi aduce o carte, un roman, All Fall Down. O cunosc, mai tirziu, si pe Francine Prose, venise sa ne asculte, ca invitati ai prietenului sau Norman Manea. O stiam, ii ascultasem cindva un interviu despre cartea ei My New American Life. A scris si Reading Like a Writer, imi tot imaginez cum e, lucrez la ceva de felul asta de mai multa vreme.
Dupa prezentari (facute de Norman Manea), lecturi, discutie, sintem plimbati cu o masinuta prin campus – un mic paradis cu de toate (sala de concerte, teatru si dans, biblioteca, multa verdeata, padure si riul Hudson, locuri de agrement – printre care o insulita inconjurata de ape unde fojgaie pestisori rosii, creatie a danezului Olafur Eliasson (se numeste The Parliament of Reality).
Pe seara, inapoi in New York, ne invirtim, cu Dan, doar in vecinatate, sintem prea obositi. Mergem la gara (frumoasa, cu o bolta in care sclipesc stelute), studiem noi, daca tot s-a lasat seara, cum devine interesant Crysler Building si din cauza iluminatiei de la virf si ajungem intimplator la patinoarul din Rockefeller Center (ala de prin filme, cu stegulete, unde se ridica bradul de Craciun) si care, in realitate, e mult mai mic. Stam acolo si ne uitam la patinatori: o grasuta cu tutu, un baiat lung, de culoare, superb dansator, o asiatica extrem de rapida, cu miscari absolut riscante. Daca nu mi-as fi rupt mina acum citiva ani, tot pe patine, mai ca as inchiria si eu o pereche…
Sfirsit
Simbata a fost singura noastra zi intreaga libera. Aveam bilete la Metropolitan Opera, a facut rost cu greu Corina de ele, asa ca m-am dus si eu (care nu ma omor dupa asta). Interesant, mai ales ca am nimerit si la sarbatorirea, pe scena, a unuia dintre protagonisti. Atmosfera de mare familie, discursuri simpatice. De la Opera, repede la Metropolitan Museum, unde, coincidenta, am dat de Gertrude Stein (de care pomenisem la Bard, intr-o mica discutie cu Norman Manea, despre entitate si identitate).
Mai departe, cite nu ar fi de scris… Despre cum am ajuns cu Dan si Lucian in China Town, pe Podul Brooklyn sau la Ground Zero, la 9/11 Memorial, despre cele doua bazine pe ai caror pereti de marmura neagra curge, ca intr-o cascada, apa – construite exact pe locul celor doua turnuri prabusite. Ar trebui macar sa pomenesc despre veveritele americane care adora covrigeii de tarite romanesti, despre una care mi s-a urcat in poala. Detalii, detalii… Ele fac literatura. Si viata! As putea scrie o proza despre domnul cu barba verde imbracat intr-o rochie cu flori, infoiata, plimbindu-si catelul (si el in rochita) pe Broadway, as fi scris despre marele tirg de flori aduse din Brazilia, la care era o coada ca-n epoca de aur. As putea scrie o proza despre cum i-am facut eu o mie de fotografii lui Lucian (cu podul Brooklyn, cu Statuia libertatii in palma si tot asa – se plingea la un moment dat ca mai are loc doar pentru 40 de fotografii!; pina la urma si-a mai cumparat un card de memorie).
Cu doua ore inaintea intilnirii cu soferul care urma sa ne duca la aeroport, m-am despartit in oras de Dan si de Lucian si am dat o fuga pina la Libraria Strand. De fapt, imi propusesem de acasa sa cumpar Infinite Jest a lui Wallace. Chiar la intrare, la clasici contemporani, am dat de ea – uriasa, cit doua caramizi, cu coperta albastra, destul de ieftina, 16 dolari. Ar fi trebuit s-o cumpar si sa fug spre metrou, dar am vrut sa vad si minunea aia a lui Foer, Tree of Codes, carte multipla, cu taieturi, cu fraze pe care le poti combina singur. A durat pina a gasit unul dintre librari un exemplar, nu m-am putut abtine sa nu ma joc cu ea. Cind m-am hotarit sa plec, mi-am dat seama ca nu mai am cum sa stau cuminte la micuta coada de la casa, riscam sa pierd avionul. Am lasat cartea albastra jos cu o stringere de inima si am alergat spre metrou. Am avut noroc, a venit la tanc. Din statia de destinatie, sprint spre locul de intilnire, unde am ajuns la fix.
Un singur lucru as mai adauga, totusi. Din cele importante. De citiva ani, de cite ori ma duc in strainatate, se intimpla sa intilnesc, in varii forme, imagini cu caluti de mare. E, asa, ca un semn, luminos, am eu socotelile mele. Acum un an, in Italia, era intr-un mozaic, pe o strada pe care am ajuns inainte de plecare. Mi-a parut rau ca la New York n-am zarit niciunul. Si totusi… Pe aeroport, la Londra, am intrat intr-un spatiu in care, printre suveniruri, am vazut si carti. Cind am ridicat privirea, parasind rafturile, in fata mea… un calut de mare, frumos colorat, pe o cartolina. Mai era scris acolo si numele autorului: Eric Carle. Sigur ca l-am luat. E in raft, alaturi de portretul Gertrudei Stein facut de Picasso.
*
Acasa. Descopar ca Eric Carle e newyorkez, a lucrat pentru “New York Times”, deci calutul londonez e si american! Privesc abia acum portretul domnului Botstein, gazda noastra absenta (deci asa arata!), dau pe Internet de un interviu cu el. Despre ce credeti ca vorbeste? Despre mama lui! (Si ce istorie!) Abia acum vad ca volumul lui David Antin a fost publicat de New Directions Book. Ma uit pe cartea de la Mary: pe coperta, Foer spune despre ea ca e “one of the most imaginative, daring, serious and playful writers alive”, iar Mona Simpson pomeneste de… David Foster Wallace. Daca DFW “used and claimed and forever changed footnotes, Caponegro has branded parenthesis”. De-ai mei, Wallace si Caponegro, paranteze si note de subsol in literatura!
Stau cu fereastra deschisa. Ce zgomotaraie, masini, copii, jandarmii care pazesc Ambasada Angliei. Zgomot? Oh, asta e sufletul Bucurestiului…
Galerie foto
