La acea data nu exista nici o editie completa sau macar de importanta a cantatelor, iar ideea lansata in vara anului 1946 de Elsa Schiller, sefa departamentului muzical al RIAS si materializata de dirijorul Karl Ristenpart, care isi asumase sarcina constituirii unui cor si a unei orchestre de camera, parea aproape utopica. Compania Audite – care a publicat in ultimii ani editii remarcabile de arhive excelent remasterizate, dedicate marilor dirijori ce s-au perindat in fruntea Orchestrei RIAS, Wilhelm Furtwängler, Sergiu Celibidache, Otto Klemperer si Ferencz Fricsay – entuziasmeaza zilele acestea inca o data, atit prin alegerea facuta, cit si prin ampla si serioasa documentare pe care o pune la indemina muzicologilor, a ziaristilor si a melomanilor in general, in livretul si caietul de presa al setului de discuri.
Rudiger Albrecht, de la Arhiva audio a Deutschlandradio Kultur, prezinta pe larg geneza proiectului Cantatelor lui Bach in contextul istoric al timpului. Intr-un Berlin in ruine, in care serviciile culturale ale armatei americane restabilisera un post de radio ce transmitea initial prin liniile de telefon (DIAS), conditiile de lucru erau mai mult decit dificile. Un pas inainte s-a petrecut in septembrie 1946, cind s-a reusit reluarea transmisiunilor pe unde medii si mutarea radioului, redenumit RIAS, intr-o cladire mai propice realizarii inregistrarilor.
Penuria de material, de magnetofoane, benzi, microfoane etc. a avut initial doua consecinte principale. In conditiile in care sovieticii golisera, mutind in Uniunea Sovietica intregul echipament si arhivele din cladirea Radioului german, a aparut nevoia de a utiliza inregistrari deja existente, din colectii private, carora le-au fost adaugate transmisiuni ale Vocii Americii, intre care cele de opera, de la Metropolitan, transferate pe discuri speciale, cu viteza de rotatie redusa. A doua consecinta a constituit-o nevoia unor transmisiuni-concerte in direct, realizate din studiourile RIAS de la Berlin, cu toate deficientele relativei improvizatii a organizarii lor la acea data.
Activitatea pentru realizarea concreta a proiectului Bach a inceput in octombrie 1946, cind a fost inregistrata prima cantata. Au urmat sesiuni de inregistrare lunare, la inceput cu solisti ramasi astazi practic necunoscuti si o orchestra vadit nerodata. Lucrurile au inceput sa se schimbe abia din 1948, cind pe firmament aparea si crea senzatie tinarul si talentatul bariton Dietrich Fischer-Dieskau, inregistrind partea de bass din cantata purtind numarul de catalog 82, Ich habe genug.
In urmatorii doi ani, echipa de solisti se consolida remarcabil, cu nume intrate ulterior in istorie ca sopranele Agnes Giebel si Gerda Lammers sau tenorul Helmut Krebs. Orchestra de camera RIAS si-a inceput activitatea din mai 1947, dar corul aferent i-a fost atasat oficial numai din decembrie 1949.
Momentul de glorie al inregistrarilor proiectului a fost 1950, an aniversar Bach, cind locul inregistrarilor s-a mutat la Biserica Jesus-Christus din cartierul Dahlem al Berlinului, cu o acustica faimoasa, si cind au fost puse pe banda, in decurs de numai citeva zile, nu mai putin de 47 de cantate. In anii urmatori proiectul a intrat in declin, in 1951 fiind inregistrate doar trei cantate, iar un an mai tirziu alte cinci, pentru a fi practic abandonat dupa o ultima inregistrare la 13 februarie 1953. Directoarea productiei muzicale parasea RIAS pentru compania Deutsche Grammophon, iar dirijorul Karl Ristenpart pleca si el, pentru a prelua Orchestra de camera creata special pentru el de Saarländischer Rundfunk, radioul de la Saarbrucken.
Karl Ristenpart (1900-1967) a apartinut generatiei de aur a dirijorilor germani, dar a ramas cumva putin cunoscut, gratie modestiei sale si, in parte, refuzului de a colabora cu autoritatile culturale ale regimul nazist. Refuzul sau de a intra in partid i-a limitat cariera la activitatea Orchestrei sale de camera, fondata in 1932 la Berlin.
Cum noteaza unul din muzicologii autori ai documentatiei puse la dispozitie de compania Audite, Habakuk Traber, Ristenpart s-a distantat de practica interpretarii lui Bach cu mari formatiuni orchestrale si coruri de oratoriu, separindu-se de monumentalismul cultivat in anii ‘30-’40. Interpretarile cu forte reduse, apropiate de cele utilizate in vremea lui Bach, urmeaza, in esenta, preceptele predicate de modelul sau dirijoral, Hermann Scherchen, de “a face audibil fiecare detaliu, intr-un ansamblu sonor echilibrat cu arta, dind muzicii o expresie retorica concisa si o inalta expresivitate”.
Optiunea lui Karl Ristenpart nu a fost intimplatoare. O documenteaza corespondenta dirijorului din anii 1960 cu ziaristul-muzicolog american Richard Freed, publicata la Saarbrucken in 2007. Ristenpart, a carui mama a fost eleva, iar in 1919-1920, prima sotie a lui Hermann Scherchen, si-a descoperit talentul muzical si si-a ales cariera in anii ce au precedat Primul Razboi Mondial, gratie acestui mare dirijor pasionat inainte de orice de Bach si de Mahler. Dupa marturia lui Ristenpart, prezent la virsta de 15 ani la repetitiile de debut ale lui Scherchen, de la Berlin: “Suflul arzator, forta de expresie magica, sonoritatea fascinanta a orchestrei mahleriene s…t mi-au bulversat complet sufletul!”. Ceea ce se aude peste timp in inregistrarea Cantatelor de Bach, readuse in actualitate astazi de Audite.
*The RIAS Bach Cantatas Project. Berlin, 1949-1952. Audite 21.415 (9 CD) 2012.