Daca vrei intr-adevar sa le provoci un infarct prietenesc, atunci nu-ti ramine decit sa le sari in spate, dar asta ar fi ca saritul cu prajina, ar trebui sa-ti iei avint cu cel putin jumatate de kilometru inainte si, in blitz-urile fotografilor acreditati la olimpiada, sa te-arunci in spatele amicului preainalt, sa te prinzi de umerii lui si sa spui: “Pff, batrine, ce dor mi-a fost de tine”. Apoi, cealalta problema cu oamenii inalti e ca nu trebuie sa se straduiasca deloc ca sa te faca sa te simti mic. Trec regal printr-o adunatura de medii si mici, crestetul lor mingiie-n treacat tavanul de la metrou, fruntea se-apleaca doar daca arhitectii au construit bolta prea jos, nasul lor are vreme sa masoare de doua ori distanta care-l desparte de lucruri, privirea lor e pur si simplu de neatins si n-ai ce sa-i faci.
O solutie ar fi inventarea unei scari pliante (atit de pliante incit sa incapa intr-un buzunar pentru batista), pe care s-o iei cu tine in caz ca te-ntilnesti pe strada cu cineva inalt. Zici “Buna ziua, asteptati o secunda!” si intr-o secunda scoti scara din buzunar, o montezi, te catari pe ea, deja e alta viata. Una dintre singurele probleme pe care poti sa le ai din cauza unei inaltimi prea mari e ca pierzi lucrurile mai usor, pentru ca suprafata asupra careia trebuie sa fii stapin, domeniul luptei tale e mai lung decit al celorlalti, intr-un metru nouazeci si doi incap mai mult buzunare decit intr-un metru saizeci si unu.
Cu toate astea, eu, care nu-s inalta deloc, am reusit sa pierd cit ai zice peste o hirtiuta decupata din “BBC Science Focus”, in care era vorba despre Robert Pershing Waldow, cel mai inalt om care-a umblat vreodata printre noi. Draga Robert, am vrut sa fac o Enticlopedie intreaga doar despre tine si despre zimbetul tau de scolar incurcat, dar m-am pierdut de emotie si-am pierdut si articolul din revista. Ramine pe data viitoare, sa nu te superi pe mine, am sa mai cresc, promit.