Ca sa faca lungmetrajul Songs from the Nickel (care e si primul ei film), Alina Skrzeszewska a locuit timp de un an de zile alaturi de personajele pe care le-a filmat. Acestea sint rezidenti mai vechi sau mai noi ai mahalalei supranumite Nickel din Downtown Los Angeles (in apropiere de 5th Street), oameni saraci ajunsi aici din varii motive. Songs from the Nickel e un fel de Million Dollar Hotel pe documentar, numai ca, daca filmul lui Wim Wenders era definit mai ales de kitsch-ul plamadit din muzica trupei U2, versurile lui Salman Rushdie si fumul albastrui al spleen-ului, documentarul de fata (chiar daca nu e construit in jurul unei povesti de dragoste) e autentic. Altfel spus, viata celor din patura de jos a societatii americane e prezentata nemediat, dindu-ne si ocazia de a o pune in balanta cu cliseele din filmele hollywoodiene. Poezia ratarii are o savoare pe care regizoarea cu siguranta a apreciat-o din moment ce a stat un an de zile in hotelul unde a filmat mare parte din documentar.
Sapte persoane in mica lor camera de hotel
Dintre toate persoanele intilnite in cei doi ani de filmari (a locuit un an la King Edward Hotel, dar a filmat doi), Alina Skrzeszewska a pastrat doar sapte persoane, pe care le-a filmat mai ales in mica lor camera de hotel, pentru ca in exterior sa surprinda momente spontane ale acestei existente in afara timpului. Charlie, angajat ca receptioner la King Edward, pare sa fie raisonneur-ul filmului cind spune: “Aici nu trebuie sa dai socoteala nimanui, pentru ca nimanui nu-i pasa de tine”. Toata gargara despre competitia vietii dispare intr-un loc unde esti atit de jos incit aproape nu mai ai ce pierde. Povestile oamenilor te fac sa vezi cit de instabila e viata. Oricine poate ajunge aici. Richard avea casa in Burbank, slujba buna si logodnica, dar moartea ciinelui l-a afectat in asa masura incit dupa ce a fost prins de trei ori conducind beat si-a pierdut si slujba, si casa, si iubita, si s-a dus sa locuiasca unde era mai ieftin, adica la Hotelul King Edward (unde lucreaza acum ca liftier). Ken e poet si artist, ocupa o camera curata, impodobita cu lucruri dragute, si pare un om cultivat si inteligent pina incepe sa vorbeasca despre trecutul lui ca membru al unui “gang”, si nu stii ce sa mai crezi: permisul de intrare in banda era sa ucizi pe cineva. (Mai tirziu il vedem iesind din mahala si cinind intr-un restaurant scump.) Anthony e un tinar parasit de mic de parinti intr-un motel. Cind il auzi spunind ca incearca sa-si faca un rost si ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu parintii lui drogati, ii doresti din tot sufletul sa reuseasca sa se rupa de conditionarile familiei si ale mediului.
Alfred a lucrat in aviatie, dar a ajuns intr-un cort linga riul Los Angeles. S-a mutat sub un acoperis (un hotel extrem de ieftin) la indemnul parintilor unei prietene. (Acum are vreo 60 de ani.) Povesteste ca a avut cinci neveste, dintre care ultima, care era homeless si deci foarte libera, a murit de curind. Al a fost dependent de droguri si acum e pe metadona, pe care o ia dimineata de la un spital in drum spre serviciu. Se trezeste la 4.30 si munceste pina la 6 seara. In subsolul Hotelului King Edward, unde in anii prohibitiei se organizau mari petreceri clandestine, si-a amenajat un mic studio unde cinta dupa program. Craig frizeaza paranoia cind spune ca se considera un tip super-tare, dar e realist cind povesteste cit de mult conteaza ca a mai fost condamnat la inchisoare cind e sa fie arestat din nou. In ultimii ani, cartierul a inceput sa fie ocupat de clasa mijlocie (in engleza acest proces de restaurare a mahalalei se numeste “gentrification”).
Conflictul mocnit dintre rezidenti si “yuppies” apare intr-un singur moment in film, cind receptionistul Charlie spune ca asteapta ziua cind cartierul va fi curatat de “yuppies” complet. Deocamdata, rezidentii nu sint amenintati. Inca se incing petreceri pe trotuar, travestitii stau la colt de strada in asteptarea clientilor, iar vinzatori dubiosi incearca sa-ti vinda doua baterii la un dolar. Regizoarea spune intr-un interviu ca unul dintre lucrurile care au impresionat-o e delasarea cu care e tratata problema sanatatii mintale. Boala psihica si saracia au mers insa bine impreuna dintotdeauna. In Nickel nebunia are ceva poetic pentru ca e in forma ei libera. Oricit de saraci (cu duhul sau nu) ar fi, eroii filmului sint mai liberi decit multi dintre noi, dar si in mai mare dificultate de a lupta cu mediul lor. Ei plutesc ca intr-o supa, au incetat sa mai lupte (traiul intr-un hotel ieftin e mult mai sigur decit cel din strada). Din aceasta anestezie vine si o mare usurare. Poate ca asta e adevarata intelepciune.
Songs from the Nickel. Regizor, producator si director de imagine: Alina Skrzeszewska
Galerie foto
