Tinarul nostru, al carui nume ramine necunoscut, nu este, cum am putea crede la prima vedere, spion, angajat al lui MI6. Dupa terminarea facultatii, a decis sa aplice la mai multe job-uri in strainatate si de fiecare data a fost respins la interviu, asa incit la ultimul, cel de cadru didactic la Universitatea din Bucuresti, nici nu s-a mai prezentat, dar, culmea, tocmai acesta i-a fost acordat. Situatia, cit se poate de bizara, anunta, in mod ironic, intrarea in universul romanesc, deformat si deformant, unde aranjamentul este la ordinea zilei si guverneaza relatiile dintre oameni. De altfel, din prima lui zi la serviciu, tinarului profesor i se va cere sa semneze o scrisoare de recomandare pentru o studenta pe care nici macar n-a vazut-o la fata, dar care “e de-a noastra”, i se spune, si “merita” cu prisosinta bursa in Occident, pentru care are nevoie de recomandarea unui cadru didactic, cu atit mai bine daca el e englez. Din nou in mod ironic, studenta – fiica unui nomenclaturist important al partidului, cu functie ministeriala – va deveni, nu dupa foarte mult timp, amanta asistentului nostru.
Scrisul ocupa un rol central in economia romanului
Bucurestiul este infatisat ca o lume a contrastelor. Pe de o parte avem cartierele vechi, cu case cochete, bine intretinute, in care s-au mutat privilegiatii regimului, pe de alta parte padurile de blocuri cenusii, unele ramase nefinisate, in care traiesc laolalta muncitorii, taranii si intelectualii, poporul, cu alte cuvinte, tinut in “cutii de chibrituri” igrasioase, in timp ce in centru, excavatoarele culca la pamint biserici pentru a face loc imensei Case a Poporului, simbol al Victoriei Socialismului. Naratorul va interactiona cu oameni din ambele categorii, plasindu-se cumva tot timpul la mijloc. Ca strain, se va bucura de privilegiile nomenclaturii (va locui intr-una din casele inceputului de secol, nelipsindu-i nimic), dar va cunoaste si traiul si, mai ales, spaimele oamenilor de rind, desi reprezentanta lor este o doctorita, insa una saraca, necorupta, locatara a unuia din apartamentele mici si intunecate pe care le primeai de la “generosul” stat comunist. Insa nu doctorita Otilia ii va fi ghid pe perioada sederii sale in Bucuresti, ci Leo O’ Heix, si el englez, si el profesor, dar spre deosebire de narator, un adevarat veteran al traiului ilegal din Romania.
Leo s-a adaptat perfect vietii duplicitare din comunism unde nimic nu se misca fara un mic (sau mare, depinde de situatie) act de coruptie. Spirit intreprinzator, Leo nu numai ca s-a mulat pe cerintele sistemului, dar ajunge sa-l exploateze. Astfel, el devine nici mai mult, nici mai putin decit contrabandistul numarul doi al Bucurestiului, numarul unu fiind misteriosul Belanger, fostul chirias al vilei in care acum sta naratorul. Diferenta dintre Belanger si Leo tine de indrazneala, nu de iscusinta. Ambii se pricep foarte bine la ceea ce fac si cad (aproape) de fiecare data in picioare, insa Leo s-a oprit la comertul ilicit cu opere de arta, pe cind Florian Belanger, englezul cu bunici nascuti in Romania, conduce, din Belgrad acum, unde a fost nevoit sa se retraga, inclusiv o retea de prostitutie, bazata in primul rind pe fete romance care sint ajutate sa fuga din tara numai pentru a deveni ulterior prostituate in Germania. Si-ar mai fi o diferenta intre cei doi: Leo este si scriitor. De cind a ajuns in Romania, cu mai bine de opt ani in urma, s-a apucat sa scrie o carte despre Bucurestiul de altadata, cel care curind nu va mai putea fi gasit decit in carti. Reiese ca pina la urma si naratorul si-a incercat puterile in ale scrisului, rezultatul fiind cartea pe care o citim. De altfel scrisul, sub diversele sale infatisari, ocupa un rol central in economia romanului. Cuvintul EPIDEMIE apare frecvent scris pe zidurile orasului, presa centrala scrie numai ce trebuie, in timp ce un batrin comunist evreu, Sergiu Trofim, probabil o aluzie la Silviu Brucan, pregateste in paralel doua volume de memorii, unul contrafacut, in conformitate cu rigorile regimului pe care il glorifica constant, si care urmeaza sa fie lansat la Uniunea Scriitorilor, celalalt doldora de informatii reale, nemistificate, care va fi lansat simultan la Paris, in prezenta ambasadorului francez la Bucuresti si a altor ilustre personalitati. Tot batrinul comunist va fi ulterior unul din initiatorii si semnatarii Scrisorii celor cinci, evident o trimitere la Scrisoarea celor sase.
Sint multe personaje istorice care apar in roman cu roluri mai mici sau mai mari. Nicu Ceausescu, de exemplu, jumatate playboy, jumatate sociopat, Constantin Manea (in roman Manea Constantin si avind “functie” de disident, membru in Frontul Salvarii Nationale), Slobodan Milosevici, mai tinar pe vremea aceea, conducatorul unei delegatii sirbesti formata mai degraba din asasini decit din diplomati, chiar Ion Iliescu este mentionat spre final ca lider al “noului bordel in interiorul caruia gasesti aceleasi curve batrine”, o trimitere la noul guvern al Romaniei postcomuniste. Chiar si atunci cind numele nu sint identice cu cele reale, il recunoastem usor pe Adrian Paunescu in rolul poetului de curte Palinescu, dar si pe Ciulan, filosoful pesimist, Elianu, istoricul religiilor, si Toninescu, dramaturg al teatrului absurdului…
Autorul, un bun cunoscator al realitatilor romanesti
McGuinness, care a trait in Romania comunista, se dovedeste, asemenea lui Leo, un bun cunoscator al realitatilor romanesti din anii ‘80, cei mai duri pe care i-a cunoscut Romania, dupa venirea lui Ceausescu la putere. Atmosfera de teroare, saracie si coruptie generalizata este foarte bine surprinsa, cum este si viata de lux traita in cercurile strimte ale puterii. Doar ca si aici suspiciunea, neincrederea, chiar paranoia sint dominante, insotind fiecare gura de whisky Johnnie Walker sau de friptura de vitel. Securitatea ii vegheaza pe toti, mici si mari, si la rindul ei se autovegheaza. Nimeni nu misca un deget fara ca cineva sa-si noteze asta undeva. Statul orwellian n-a fost fictiune, in anii ‘80, el s-a numit Romania.
Chiar si in momente ca acestea, de criza, cind pentru a nu stiu cita oara romanii iar nu o duc bine, lectura Ultimelor o suta de zile vine ca un dus rece peste memoria noastra amortita, ocupata poate cu evenimente mai apropiate de prezent decit cele din ‘89. E foarte util, cred eu, mai ales pentru cei ce regreta anii aceia, ca periodic cineva sa ne reaminteasca cum traiam acum douazeci si ceva de ani, nu ca sa ne dam seama cit de bine traim azi, nici vorba, ci ca sa intelegem de ce dupa atita vreme continuam sa traim prost.
Patrick McGuinness, Ultimele o suta de zile, traducere si note de Ana-Maria Lisman, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012