Sa fi fost prin toamna lui 1979. Firma unde lucrez (pe atunci ii zicea intreprindere) ma trimisese pentru o problema de serviciu in Brasov. Am plecat dis-de-dimineata cu o zi inainte, avind cazarea la hotel asigurata pe-o noapte, ca sa ma plimb prin burgul ce-mi cucerise admiratia la primele doua vizite. Dupa-amiaza, tin bine minte, era noroasa, dar nu amenintarea ploii sau chiar a ninsorii m-a facut sa intru iarasi in Biserica Neagra.
De fapt, si pot jura ca nu exagerez deloc!, tocmai pentru a revedea Biserica manevrasem lucrurile la serviciu ca sa ajung in Brasov, desi puteam rezolva problema la Ploiesti. Ma fascinase intr-atit, incit o visam noaptea, o vedeam ziua, cu ochii inchisi pe-afara cascati larg inauntru, cu putinele ilustrate ce-o infatisau, gasite aiurea, risipite pe masa. De ce ma atragea zidirea aceea, de ce imi bintuia, ca o fantasma gotica, imaginatia insetata de calatorii romantice? O vizitasem pe fuga, cu un an inainte; si nu-mi “spusese” altceva decit poate sa spuna o cladire impunatoare, lucru nemtesc suta la suta, unui baiat din Cimpia Dunarii, scolit in Bucurestii anilor ‘70. Acum, la a doua vizita, ajuns in penumbra arcadelor, m-a izbit frontal, si-a patruns pina in cel mai ascuns ungher al fiintei mele, sunetul de orga. Sa fi fost o toccata, o fuga, un coral pentru ceasul slujbei de seara? Executata de organistul nevazut, (poate insusi Hans Eckart Schlandt) reverberind pe sub boltile afumate, muzica mi-a stirnit intuitia unui Dumnezeu necunoscut…
Am cules, nu incape vorba, rodul educatiei bunicilor din partea tatalui, oameni nascuti la 1900-1901, trecuti prin toate vamile pustiei pina la decesul lor prematur, in 1968-1969. Taica-Mare, plugar de meserie, cum scria pe unul din actele sale oficiale, facuse multe munci platite mai bine, ca sa supravietuiasca, sa cumpere pogoane pentru cei trei copii, sa le ridice case. Una dintre “profesiunile” sale, certificata cu diploma de absolvire iscalita de-un IPS Veniamin, fusese aceea de cintaret bisericesc, local zis tircomnic. N-a avut prea lunga vreme noroc de bine-plata. Intrat in conflict pe teme… agrare, cu popa, poreclit Averescu, Taica a demisionat. Oameni credinciosi, absolventi a sapte clase, bunicii mergeau la ceremonia religioasa in zilele de sarbatoare, duminica si ori de cite ori era necesar, cum dicta datina.
Nu stiu cind i-am insotit intiia data in calitate de copil care, constient de lume, trebuie sa deprinda cele cuvenite in viata. Pina la moartea lor, desi traiam in miezul unui ev teoretic declarat ateist, nimeni, nici invatatorii, nici alte oficialitati, nu m-a oprit sa frecventez Biserica. Iar zilele Pastelui erau asteptate tot anul, sarbatorite cu toata bucuria si traite in plinatatea fiintei, de toata suflarea acelui sat situat la nici 70 km de Capitala ce atragea ca magnetul. Acolo, in Biserica, am ascultat primele forme consacrate de muzica, fara sa stiu ce insemnatate au, fara sa-mi treaca prin minte ca sint creatia unor oameni cu instructie de profil, muzicieni calugari, preoti sau ierarhi, inspirati, fara indoiala, de Duhul Sfint!
Aflate ulterior, amanuntele ce fac bulionul culturii nu mi-au bruiat bucuria sonurilor divine. Receptez cu aceeasi intensitate emotionala liturghia bizantina si missa catolica, luterana sau protestanta. Bach, Buxtehude si alti autori de piese crestine au devenit nestematele zestrei mele, fara de care greu imi concep existenta. Sa ascult Bach in surround e un vis aproape realizat prin SACD-ul The Four Great Toccatas and Fugues – The Four Antiphonal Organs of The Cathedral of Freiburg played simultaneously by E. Power Biggs, 2003, Sony Classical.
…Si mereu, ca un copil perpetuu, astept sa ma sufoce jelania intunecatului Prohod; si sa-mi redea viata stralucitorul “Hristos a inviat!”.